Albania, primul stat ateu din lume (1967-1990)

Albania, primul stat ateu din lume (1967-1990)
Evaluaţi acest articol
(11 voturi)

Pe 22 noiembrie 1967, printr-un decret guvernamental, Albania s-a proclamat, oficial, primul și singurul stat ateu din lume. Orice exprimare religioasă era interzisă prin Constituție.

Din 1946 până în 1960 au fost executați 26 de clerici ortodocși și alți 200 de preoți din Gjirokastra, Corcea, Delvina și Saranda au fost condamnați la închisoare între cinci și 105 ani. Din 1946 nu s-a hirotonit niciun preot, statul asigurându-se așadar că Biserica se va prăbuși în mod cert. Potrivit Amnesty International, până în 1967 regimul comunist a executat sau a torturat până la moarte șapte episcopi catolici, 64 de preoți parohi, 33 de călugări franciscani, 14 iezuiți, zece seminariști și opt maici. Rectorul Seminarului Teologic al Catedralei din Shkodra, pater Gjon Karma, a murit la închisoare, la vârsta de 79 de ani.

În articolul „Despre sursele și originea credințelor religioase” de Enver Hogea, considerat proclamația anti-religie în Albania, cetățenii se împărțeau în „buni” și „răi”, pe baza devotamentului lor religios. Potrivit lui Hogea, cei care își botezau copiii, cei care se mărturiseau sau se împărtășeau nu puteau fi „buni albanezi”. Cotidianul „Zëri i Popullit” („Glasul poporului”), organul politic al CC al PMA, îndemna organizațiile partidului să ia „măsuri specifice împotriva exemplelor specifice” pentru eliminarea totală a religiei. În contextul ascuțirii luptei de clasă și al extinderii ei în toate sectoarele, nu doar în mediul rural, împotriva chiaburilor (kulakëve), în 1965 Hogea scria: „Lupta de clasă trebuie dusă cu determinare, sistematic și atotcuprinzător, [...] împotriva misticului, a idealismului, a religiei, fascismului și imperialismului, a ignoranței, înapoierii în orice domeniu, împotriva sectarianismului, oportunismului, egoismului, pedanteriei și individualismului.”

Orice încercare de a fi diferit, de a gândi diferit era aspru pedepsită. Or, să aparții unei confesiuni religioase și unei minorități etnice însemna să fii altfel decât majoritatea, lucru nu doar descurajat, ci, practic, interzis. Iar Hogea a legat în mod special apartenența la o parohie cu ideologia burgheză, care, potrivit lui, era „împotriva unității naționale”. El ataca mai ales religia catolică prezentă în Școdra (Shkodra, oraș în nordul Albaniei), pretinzând că preoții făceau propagandă împotriva Partidului. În timp ce Hogea precizează pe ce aspecte trebuie să se concentreze lupta de clasă (economic, politic și ideologic), el încearcă să întoarcă poporul împotriva clerului, într-un efort deconstructiv care avea drept scop final interzicerea religiei.

Completul de judecată al unui preot iezuit din Shkodra - 31 ianuarie 1946

Atacul lui Hogea nu se îndrepta doar împotriva clerului catolic, considerat „agent al Vaticanului”, ci și împotriva religiei ortodoxe, pe care o definea ca „în mod special periculoasă din cauza legăturilor spirituale cu Biserica Ortodoxă Greacă și cu Patriarhia din Constantinopol.” Hogea le arăta instituțiilor statale cum să acționeze împotriva religiei ortodoxe: „Liturghia creștină ortodoxă este un pericol major pe care trebuie să-l stopăm. Din punct de vedere administrativ, nu trebuie să li se facă nicio concesie care poate ușura răspândirea acestei ideologii. Trebuie oprit, prin orice mijloace, trasul clopotelor, să fie interzise publicarea și difuzarea cărților, precum și a catehismului. Astfel, cu trecerea timpului, Biserica va falimenta.”

Din 1967, a devenit ilegal să te rogi

Enver Hogea îi îndemna pe membrii partidului (comuniști) să-i urmărească pe  credincioși, spunând: „Trebuie să înțelegem că cei care merg la biserică alcătuiesc forțele inamice. Astfel (urmărind atent cine participă la serviciile religioase la biserică, n.a.), noi aflăm cine ne sunt dușmanii pe care trebuie să-i înfruntăm.”

Prin aprobarea actului legislativ nr. 4337, din 13 noiembrie 1967, Parlamentul albanez a anulat statutele celor patru culte religioase prezente în Albania, mahomedanism (suniți și șiiți), ortodoxism și catolicism. Era ilegal să te rogi, în public sau în privat, să deții obiecte de cult, precum icoane, cruci, cărți sau să discuți despre religie. Eliminarea formală a bisericii, ca instituție a vieții sociale din Albania, a fost urmată de o mulțime de acțiuni drastice ale „poporului” împotriva clericilor.

În februarie 1967, forțele de ordine au adunat 42 de preoți ortodocși în piața centrală a Delvinei, un oraș din sudul Albaniei, și le-au ras bărbile în public. Din aprilie până în decembrie 1967, în jur de 2.300 de instituții religioase și clădiri bisericești au fost dărâmate sau le-a fost schimbată destinația. Multe biserici vechi, cu icoane și fresce de valoare, au fost folosite drept grajduri sau cotețe. O biserică de 200 de ani a fost dărâmată sub pretextul că „partidul avea nevoie de piatră și de gresie pentru a face o baie publică.”

Biserica "Sf. Gheorghe" din Erseka, distrusă în 1967

Revista „Rruga e Partisë” („Calea Partidului”) continua să critice persistența practicilor religioase, furioasă și frustrată că creștinii se rugau și unde nu mai era biserică, potrivit convingerii că „Dumnezeu este oriunde”: „Mai sunt unii credincioși care, deși nu le-au acordat vreodată vreo importanță lăcașului de cult sau clerului, pentru că nu mergeau la biserică sau la moschee, se roagă oriunde se află, pe stradă, pe munte și în pădure, cu gândul la Dumnezeu.”

Misiunea pentru a elimina aceste practici „inacceptabile” le-a fost încredințată organizațiilor tinerilor. Ziarul „Zëri i Rinisë” („Glasul tineretului”) condamna „practicile regresive” de a arunca orez asupra tinerilor căsătoriți, cu toate că ceremoniile nu mai erau oficiate de către preoți. În opinia lor, aceste tradiții erau păstrate în unele sate din zonele locuite de către greci (ortodocși, n.a.).

Ziarul „Bashkimi” („Unirea”), organ al Frontului Democratic, arăta până unde trebuie să meargă organizațiile locale pentru a elimina atitudinile religioase. Printre succesele lor se menționează: „La Kosovița, opt babe au fost prinse vopsind ouăle de Paști. Iar în Dervicean (Derviçan, zonă minoritară greacă, n.a.) s-a auzit «Hristos a Înviat» în loc de «Bună ziua». Tot la Dervicean au fost aprinse lumânări la mormintele celor decedați recent. În Dhoksat am găsit covoare cu cruce, precum și un tânăr cu cruce la gât.”

Moscheea lui Et'hem Beu din Tirana

Această persecuție religioasă, resimțită și de membrii minorității grecești, recunoscută oficial, este grăitoare pentru situația minorităților etnice nerecunoscute, dar tot ortodoxe, precum aromânii, care, prin numele de sfinți date copiilor, își țineau în viață propria identitate. Dintr-un interviu realizat cu E.Z. (albaneză), profesoară la Berat, care a lucrat și a trăit vreme îndelungată în satele de aromâni, a reieșit că, în perioada comunistă, aceștia încă făceau eforturi să-și păstreze credința, ținând o icoană ascunsă în spatele portretului lui Enver Hogea, care se găsea în fiecare casă.

S-a impus schimbarea numelor cu conotaţie religioasă

Distrugerea bisericilor și eliminarea tuturor clericilor au fost urmate de eforturile autorităților albaneze de a „naționaliza” nume și simboluri, demonstrând astfel că nu era vorba de un atac doar împotriva religiei, ci era mult mai mult, o încercare de nivelare a oricăror diferențe etnice din societatea albaneză.

Pe 23 septembrie 1975, decretul administrativ nr. 5339 punea în vedere autorităților locale și conducerii oficiilor de Stare Civilă să ia măsurile necesare ca oamenii cu „nume cultural inacceptabile” să și le schimbe. În realitate, scopul acestui decret era eliminarea numelor creștine și schimbarea toponimelor localităților care începeau cu „sfânt/a”. Politicile anti-religioase aveau scopuri naționaliste. Se urmărea eliminarea religiilor creștine, ortodocșii nefiind doar majoritari, ci incluzând, pe lângă aromâni, toate minoritățile etnice recunoscute, greci, sârbi și macedoneni.

Ziarul „Zëri i Popullit” pretindea că înlocuirea numelor „bazate pe religie” cu cele „de origine națională” era „o cerință a vremii noastre”, sfătuind autoritățile locale „să popularizeze folosirea numelor de sorginte națională (albaneză, n.a.)”, punând așadar semnul egal între națiune și etnia albaneză.

Eliminarea numelor de origine religioasă însemna ruperea legăturilor comunităților creștine cu rădăcinile lor spirituale și etnice. Potrivit multor cercetători (în mare parte greci), aceste politici nu vizau majoritatea musulmană, dar acest lucru nu este adevărat. 20 de ani după interzicerea religiei, în revista „Rruga e Partisë” se scria: „Oamenii, în special cei în vârstă, s-au întors la practicarea unor rituri, precum «synetllëku», vizitând ruinele locașurilor de cult de altădată și nepermițând căsătoriile între tineri de religii diferite etc.”

Deși nu se confirmă persecuția exclusiv a creștinilor, politica anti-religioasă avea obiective naționaliste și a forțat asimilarea culturală a diverselor grupuri etnice/religioase din Albania. Faptul că în mod special erau persecutați creștinii, considerați „agenți ai Papei” (catolicii) și „periculoși” (ortodocșii), arată clar că această credință era percepută de regimul dictatorial al lui Hogea drept obstacol în planul uniformizării societății. Legătura pe care o făcea Hogea între Biserica Autocefală Ortodoxă Albaneză și cea Greacă ne servește drept indicator nu doar al influenței grecești asupra ortodoxiei în Albania, ci și al apartenenței etnice „non albaneze” a majorității acestei comunități.

Împărțirea în „albanezi buni sau răi”, bazată tocmai pe nivelul devotamentului religios, face ca până și acei creștini care aparțineau unei minorități culturale sau etnice să nu se mai identifice ca parte a acestei minorități, ci drept parte integrantă a „majorității bune”.

Biserică catolică din nordul Albaniei

Carte de vizită

Elsa Stavro s-a născut în Tirana, Albania, pe 25 aprilie 1976. Pentru ea, literatura şi istoria sunt interconectate în mod natural, fiind o parte importantă a formării sale academice. Cu două volume de versuri publicate în Albania (1996 şi 2012), este inclusă în Antologia Poeziei Contemporane Albaneze în Suedia. Elsa Stavro este autoarea unor articole ştiinţifice apărute în publicaţii universitare din România, Ucraina şi Republica Moldova. Licenţiată în psihologie, cu un master în Administraţie Publică şi Integrare Europeană, ea are o specializare în Relaţiile Rusia-UE de la Universitatea din Tartu, Estonia. A obţinut, în septembrie 2022, titlul de doctor în istorie la Univer­sitatea „Dunărea de Jos“.

Alte articole scrise de Elsa Stavro

Citit 8717 ori Ultima modificare Joi, 23 Februarie 2023 09:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.