Presa - „tigrul de hârtie” al regimului comunist din Albania

Presa - „tigrul de hârtie” al regimului comunist din Albania
„Zëri i Popullit“, ziarul Partidului Muncitoresc din Albania
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Cazul presei albaneze în perioada dictaturii comuniste, 1945-1991, deși asemănător modelului românesc și celui din ţările fostului Bloc Comunist, are o specificitate legată în mod direct de dezvoltarea socio-politică a acestui stat.

După ruperea relaţiilor diplomatice cu Iugoslavia (în 1948) și cu Uniunea Sovietică (în 1960), odată cu intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia (în 1968), Albania s-a retras din Pactul de la Varșovia. În 1977, la un an după moartea lui Mao Zedong, Albania, singura ţară care a sprijinit Revoluţia Culturală Chineză, s-a distanţat ideologic și politic și de China, devenind cel mai izolat stat din Europa de Est.

Izolarea totală a ţării îi era servită poporului de către regimul monopartinic drept o formă de autoapărare împotriva modelelor decadente ale Vestului.

Toată viaţa societăţii albaneze se baza pe clișeele marxist-leniniste sau, mai exact, pe percepţia eratică a acelor ideologii pe care o avea liderul Enver Hogea.

La începuturile instalării regimului comunist, în 1945, Albania avea în jur de 1.000.000 de locuitori și un nivel ridicat al analfabetismului, de peste 80%. Prin comparaţie cu această stare de înapoiere, reușitele regimului comunist, precum construirea școlilor, spitalelor și a căilor ferate, între altele, au fost popularizate de organele de propagandă drept semne ale progresului.

În martie 1979, dictatorul și-a exprimat îngrijorarea că presa nu influenţa suficient masele muncitorești. Potrivit lui Hogea, oamenii nu reflectau cât trebuia la cele scrise în ziare, din cauza muncii insuficiente a instructorilor din presă. Aceștia aveau datoria nu doar să controleze presa, ci și să măsoare nivelul citirii și al dezbaterii de către cititori a diferitelor articole. Directivele guvernului erau ca, în fiecare uzină, fabrică sau cooperativă, activiștii organizaţiilor partidului să le citească oamenilor presa zilei.  

Dictatorul Enver Hogea (1908-1985)

130 de publicații folosite pentru propagandă

În 1984, în Albania se publicau 130 de ziare, reviste, buletine știinţifice și alte periodice.

Printre aceste „tribune ale proletariatului”, organul politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Albanez,

„Zëri i Popullit” („Vocea Poporului“), ocupa un loc aparte. În viziunea comuniștilor albanezi, apariţia primului număr al „Zëri i Po­pullit”, pe atunci organ al Partidului Comunist, (în 1942) marca fondarea presei scrise.

Ziarele politice centrale, „Vocea poporului” și „Unirea”, erau cotidiane. „Munca”, „Vocea tineretului” și „Luptătorul” apăreau de două ori pe săptămână. Alte organe importante erau revista teoretică „Drumul Partidului”, revista „Albaneza nouă”, revista „Noiembrie” etc. Șase ziare și reviste, cu un tiraj de 180.000 de copii, se publicau pentru copii și tineri. Ziarele locale, 27 în total, se publicau în 17 regiuni administrative.

Presa scrisă era în limba oficială, cea albaneză, dar existau şi două publicaţii în greacă, pentru minoritatea elenă localizată în sudul Albaniei, „Λαϊκό Βήμα” și „Λογοτεχνικό Λαϊκό Βήμα”.

Fiecare ziar se adresa unui anumit grup ţintă, în funcţie de vârstă și gen, unei anumite profesii, unei regiuni etc. Regimul lui Hogea acorda o importanţă sporită propagandei, hiperbolizând bunăstarea poporului albanez sub regimul „dictaturii proletariatului”. Drept dovadă, Radio Tirana transmitea 82 de ore pe săptămână în 20 de limbi străine.

Și albanezii încercau să "prindă" posturi străine

Televiziunea albaneză a început transmisiunile experimentale în 1960. Până în 1965 transmitea doar două ore pe zi, cu un semnal care acoperea doar capitala, Tirana și Durrës.

Televizorul, un obiect de lux pentru multe familii, se cumpăra, ca și celelalte electrocasnice, cu o autorizaţie specială. Majoritatea albanezilor care aveau televizor încercau să prindă emisiuni ale ţărilor vecine. Folosind diferite metode, statul albanez bruia semnalul, făcând imposibilă recepţia canalelor din aceste ţări care erau toate „state revizioniste” sau „se abătuseră de la linia marxist-leninistă”.

Tocmai această sete a oamenilor de a fi informaţi despre ceea ce se petrecea în străinătate l-a inspirat pe un tânăr inginer, Saimir Maloku, să inventeze „cutia” (grupi, kanoçja).

Cutia era un mic rectangul din metal sau plastic, cu marginile îndoite spre interior, în care se puneau nişte tranzistori şi diode, lipite cu letconul. Această cutie se lega între cablul antenei şi televizor, îmbunătăţind semnalul televiziunilor străine. Considerând această invenţie „un pericol la adresa moralei omului nou”, regimul comunist l-a închis pe tânărul inginer.

Așadar, televiziunea, în comparaţie cu presa scrisă, prezenta un pericol, fiindcă făcea posibilă influenţarea directă a poporului de către capitalism.

Potrivit statisticilor prezentate în muzeul BunkArt 2, care reconstituie istoria Ministerului Afacerilor Interne al Albaniei (1912-1991), și dezvăluie secretele fostei Securităţi (Sigurimi), unul din trei albanezi era agent al acesteia.

Unii agenţi se plimbau prin cartiere și verificau în ce direcţie erau îndreptate antenele de pe acoperișurile blocurilor. Dacă direcţia vreunei antene era alta decât cea aferentă transmisiunii RTSH, familia respectivă era urmărită penal sau deportată.

Folosirea cutiei sau acoperirea elementelor de cupru ale antenei cu foiţă de aluminiu din pachetele de ţigări, doar pentru a putea urmări festivalul italian de la San Remo sau pentru a vedea un film de acţiune, strict interzise, erau tentativele disperate ale unui popor să aibă acces la informaţie.

Neîncrederea albanezilor în presa scrisă și audiovizuală autohtone era confirmată de informaţiile prezentate de media străină.

Indivizi curajoși, care știau că, din acest vârtej al fricii căruia nimeni nu-i scăpa, nu erau excluși nici ziariștii, găseau alte variante de a se exprima. Indignarea poporului, adresată vârfului piramidei puterii, prindea glas prin ce aveau oamenii la îndemână, de la declaraţii anti-partid scrise pe cearșaf, la invenţii inedite, dar nu se transmitea prin presă, oamenii fiind conștienţi că nici jurnaliștii nu aveau puterea de a le exprima cererile, expunându-se unui pericol și mai direct din partea regimului care îi folosea drept portavoce.

Presa scrisă nu doar că nu reușea să transmită o opinie diferită de cea a partidului-stat, dar nici nu genera vreo dezbatere.

Deși era mult mai răspândită decât cea audiovizuală, presei scrise îi lipseau caracteristicile profesionale; nu avea putere reală, fiind doar un transmiţător al propagandei.

Din aceste motive, presei scrise albaneze sub regimul comunist i se potrivește cel mai bine expresia „tigrul de hârtie”, care se referă la ceva sau cineva care este doar în aparenţă puternic. Expresia chineză a fost recunoscută internaţional după ce a fost folosită de liderul Mao Tse-tung, în 1956, pentru a descrie guvernul american care „în aparenţă este un tigru, dar din hârtie, lipsit de puterea de a rezista vântului și ploii” (Zimmer 2017; Хрущев 1999, 137).

O revistă propagandistică, publicată în mai multe limbi străine

Carte de vizită

Elsa Stavro s-a născut în Tirana, Albania, pe 25 aprilie 1976. Pentru ea, literatura şi istoria sunt interconectate în mod natural, fiind o parte importantă a formării sale academice. Cu două volume de versuri publicate în Albania (1996 şi 2012), este inclusă în Antologia Poeziei Contemporane Albaneze în Suedia. Elsa Stavro este autoarea unor articole ştiinţifice apărute în publicaţii universitare din România, Ucraina şi Republica Moldova. Licenţiată în psihologie, cu un master în Administraţie Publică şi Integrare Europeană, ea are o specializare în Relaţiile Rusia-UE de la Universitatea din Tartu, Estonia. A obţinut, în septembrie 2022, titlul de doctor în istorie la Univer­sitatea „Dunărea de Jos“.

 Alte articole scrise de Elsa Stavro

Citit 6447 ori Ultima modificare Joi, 23 Februarie 2023 09:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.