Aromânii erau trataţi total diferit faţă de alte minorităţi. Ei nu erau recunoscuţi drept minoritate etnică, ci doar drept comunitate lingvistică, nefăcându-se nicio diferenţă între ei şi populaţia majoritară albaneză.
Studierea minorităţii aromâne este foarte dificil de realizat astăzi, având în vedere exact aceste metode folosite pentru asimilarea ei, precum negarea diferenţierii membrilor săi faţă de populaţia majoritară, forțarea celor care erau nomazi să se aşeze în anumite sate, folosirea mișcării demografice forţate pentru a determina dispariţia zonelor prevalent non-albaneze, o luptă de clasă exacerbată; deportări, electrificarea graniţelor cu statele vecine, ştergerea identităţii, nu doar a celei etnice, ci şi a celei individuale.
Dificultatea nu stă doar în lipsa informaţiilor în legătură cu evoluţia populaţiei, localizarea, obiceiurile şi tradiţiile, valorile culturale etc. Pierzând legăturile cu obiceiurile, religia, tradiţiile şi, mai presus de toate, cu limba, comunitatea aromână devine uşor de asimilat. La început, datele despre minorităţi au fost colectate pe baza declaraţiei personale. Mai târziu, sub regimul comunist, în sprijinul politicilor centralizate pentru unificarea/uniformizarea şi omogenizarea populaţiei, au fost folosite și alte metode, considerate clasice pentru regimurile dictatoriale, precum teroarea, violenţa şi falsificarea istoriei.
În timp ce toată populaţia îndura aceste restricţii drastice, precum impunerea ateismului (1967-1990), minorităţile etnice erau la fel de izolate, la fel de private de toate drepturile fundamentale ale omului, dar aveau posibilitatea să înveţe în limba lor maternă. Comunităţile fără statut de minoritate etnică erau doar două, aromânii şi rromii. Definite drept comunităţi lingvistice, dar în mod paradoxal neavând tocmai dreptul de a învăţa limbile lor materne, considerate nescrise, aceste comunităţi se aflau la poli opuşi ai abilității de a fi integraţi în populaţia majoritară albaneză. Pentru rromi era aproape imposibilă integrarea, din cauza unor factori precum culoarea pielii, modul lor de viaţă ș.a., dar, întrucât comunicau aproape exclusiv între ei, și-au păstrat limba maternă. Aromânii, caracterizaţi drept „cameleonii Balcanilor” exact pentru abilitatea lor de a se contopi în populaţiile majoritare, nu s-au lovit de aceste bariere, ei fiind aproape complet asimilaţi de majoritari şi pierzând tocmai o trăsătură identitară importantă, comunicarea în limba maternă.
După anii ‘90, comunitatea aromână a fost folosită drept un indicator al armoniei între segmentul majoritar şi cele minoritare ale populaţiei, deși date exacte privind acest grup nu existau. Ne întrebăm, în consecință, cum a putut fi considerată relaţia dintre aromâni şi majoritari drept un etalon de convieţuire armonioasă, când, în realitate, aromânilor li se negau libertatea credinţei, apartenenţa etnică, religioasă şi culturală, învăţarea limbii materne, chiar existența?
Diversitate, dar şi inegalitate...
Aromânii au fost recunoscuţi drept minoritate etnică abia în noiembrie 2017, făcând aproape imposibil ca, după politicile de asimilare folosite de regimul dictatorial al lui Enver Hogea, dar şi cele de după 1990, să găsim o distincţie clară între ei și populaţia majoritară albaneză.
Politicile Greciei, combinate cu ajutorul social acordat minorităţii greceşti din Albania, au făcut ca mulţi albanezi să-şi schimbe prenumele cu unele greceşti. Exact acelaşi lucru făcuseră şi în trecut, când, după invazia otomană, îşi schimbaseră numele creştine cu unele musulmane, fără să-şi schimbe însă şi religia. Pentru aromâni, care erau deja ortodocşi, a existat posibilitatea de a primi viză pentru cinci ani, fiind trataţi la fel ca minoritatea greacă din Albania. În 2011, dar şi în prezent, reprezentanţii Asociaţiei Minorităţii Elene „Omonia” pretind că aromânii ar trebui să se declare drept greci la recensământ.
Există deci în sânul comunităţii aromâne mai multe curente de opinie: unii spun că sunt greci, unii că sunt români şi alţii pretind că sunt urmaşii lui Alexandru cel Mare. De dragul adevărului, trebuie subliniat că mania de a naţionaliza eroii şi trecutul glorios este comună tuturor popoarelor balcanice, iar aromânii nu fac excepţie.
În secolul 21, aromânii din Albania, prinşi în acest haos al propriei origini şi identităţi, trebuie să facă faţă naţionalismului, dar în mod diferit faţă de înaintaşii lor, care mereu au ales etnia ţării în care trăiau.
Aromânii de astăzi, ideologic şi istoric frustraţi, care se consideră în acelaşi timp combătuţi, dar şi doriţi de toată lumea, cad în capcana identităţii „servite” de unii şi de alţii. În ciuda zicalei pe care o au şi care spune că „armânlu nu cheari”, tocmai această atitudine, de a-i lăsa pe alţii să decidă cui aparţii, te face să uiţi cine eşti şi ce limbă vorbeşti, fapt amintind, în mod ironic, de un proverb românesc celebru „Poartă-te cum ţi-e portul şi vorbeşte cum ţi-e graiul, că fiecare pasăre pe limba ei piere”.
Provocările cărora trebuie să le facă faţă acum nu sunt foarte diferite de cele pe care mereu le-au întâlnit şi care se reduc la cea supremă, supravieţuirea. Manipularea istoriei, chiar dacă nu este considerată apanajul exclusiv al regimurilor totalitare, a fost impusă fără alternative în majoritatea ţărilor de mai sus. Şi ceea ce este repetat, timp de generaţii, ca fiind singurul adevăr, din nefericire, hrăneşte ura, şovinismul şi extremismul. Asimilarea acestei comunităţi a început cu mult timp în urmă şi ceea ce este considerat „uitare”, când vine vorba de istoria, obiceiurile, originea şi orice alte date „uitate” sau „neînregistrate” privind aromânii, nu este de fapt decât o etapă a procesului asimilării. În timp ce abordarea albanezilor privindu-i pe aromâni este că, dacă cineva nu declară expres că este aromân, atunci este albanez, în ceea ce-i priveşte pe greci, şi dacă spune cineva că e aromân, tot grec este. Ideea principală a articolului de faţă este că această criză identitară a aromânilor şi tendinţa de a ceda elenizării de după 1990 au fost determinate şi de criza valorilor culturale albaneze din perioada post-comunistă, dar şi de o revoltă faţă de tendinţa autorităţilor din regimul dictatorial comunist de a le nega existenţa.
Trebuie subliniat că valorile culturale şi spirituale ale grupului minoritar şi ale celui majoritar, în Albania, dar şi în restul Balcanilor, sunt similare. Tocmai acest lucru face şi mai dificilă evidenţierea aromânilor, pentru că, potrivit teoriei lui Hall, cultura este un aisberg: cea care se exprimă nu este niciodată cea mai mare parte a ei.
După 1990, grupurile minoritare, precum grecii, macedonenii, sârbii, muntenegrenii, bulgarii, au fost fiecare în parte sprijinite de ţara-mamă cu vize şi chiar paşapoarte, în timp ce aromânii nu au primit, iniţial, un astfel de ajutor din partea României. Când erau sub dictatură, celelalte minorităţi cunoşteau existenţa unei ţări de origine, chiar la graniţă, în timp ce aromânii din Albania au fost complet izolaţi. Legătura cu istoria, tradiţia şi statul de origine face posibilă supravieţuirea unei minorităţi şi, încercând să scoată România din conştiinţa aromânilor, dictatura a reuşit să determine o criză identitară a acestui grup.
Aşadar, fiind martorii acestei metamorfozări a populaţiei aromâne din Albania într-o minoritate fără identitate etnică, ne întrebăm: au supravieţuit într-adevăr aromânii din Albania dictaturii și metodelor ei de asimilare sau această trecere de la o aşa-zisă comunitate lingvistică la o ”de jure” minoritate etnică este doar o altă fază a asimilării lor, nu de către majoritatea albaneză, ci de către minoritatea greacă?
Recunoaşterea comunităţii aromâne drept minoritate etnică a fost însoţită de multe controverse, nu doar din partea populaţiei majoritare şi a minorităţii greceşti, ci, în mod paradoxal, chiar şi izvorâte din sânul comunităţii aromâne. Uitarea limbii, contopirea cu populaţia majoritară albaneză, de care o diferențiază doar auto-declararea (care nu se prea face, fiindcă aromânii nu vor să fie consideraţi rromi), diluarea aproape până la dispariţie a moştenirii culturale şi, mai presus de toate, integrarea completă determină ca, pentru majoritatea aromânilor, dar mai ales pentru cei din marile orașe, asimilarea să fie totală.
Uniformizarea/omogenizarea populaţiei sub regimul comunist, traiul sub teroare şi sub presiune, lipsa unei ţări-mamă, lipsa religiei şi a posibilităţii de a învăţa limba maternă au făcut posibilă asimilarea comunităţii aromâne şi anihilarea culturii ei specifice, de jure şi de facto.
După aproape 70 de ani, din care 50 trăiţi sub una dintre cele mai sălbatice dictaturi din lume şi alţi 20 în vârtejul naţionalismului care niciodată nu se demodează în Balcani, minoritatea aromână este o comunitate care moare. Această diluare a identităţii etnice – iniţiată prin negarea, de către regimul dictatorial comunist, a contribuţiei României la edificarea statului albanez şi propăşirea aromânilor din Balcani şi continuată prin ştergerea diferenţelor dintre aromâni şi populaţia majoritară albaneză – face ca, în prezent, declararea ca fiind aromân să se considere act de trădare, acest fapt fiind o reminiscenţă a regimului dictatorial aproape imposibil de schimbat.
Carte de vizită
Elsa Stavro s-a născut în Tirana, Albania, pe 25 aprilie 1976. Pentru ea, literatura şi istoria sunt interconectate în mod natural, fiind o parte importantă a formării sale academice. Cu două volume de versuri publicate în Albania (1996 şi 2012), este inclusă în Antologia Poeziei Contemporane Albaneze în Suedia. Elsa Stavro este autoarea unor articole ştiinţifice apărute în publicaţii universitare din România, Ucraina şi Republica Moldova. Licenţiată în psihologie, cu un master în Administraţie Publică şi Integrare Europeană, ea are o specializare în Relaţiile Rusia-UE de la Universitatea din Tartu, Estonia. A obţinut, în septembrie 2022, titlul de doctor în istorie la Universitatea „Dunărea de Jos“.