Maria Sarău, profesoară şi scriitoare apreciată de cititori. Născută la Garvăn. Protejată de Dunăre. A locuit 39 de ani în Galaţi, oraş în care şi-a publicat cărţile. Stabilită în Elveţia. Şi-a depus dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor, Filiala Sud-Est.
- Aţi trecut de partea Elveţiei, doamnă.
- În decembrie 1999 urcam pentru prima oară, la 50 de ani, într-o aeronavă cu destinaţia Zurich. Invitată acolo de o româncă despre care, ca ziaristă, scrisesem la Galaţi într-un săptămânal, am făcut cunoştinţă cu Elveţia. Cu capul plin de literatură, am vizitat, în viteză, câteva fabrici producătoare de ciocolată - mi s-a întipărit în minte Lindt und Kilcherberg (1845). Am văzut cascada Rinului, apoi am fost în sud, la Ticino. Nu mai încăpeau pe agenda mea - muzee, locuri de pelerinaj şi meditaţie, ruinele unui castel medieval…
- Cum aţi ajuns să vă căsătoriţi cu domnul Karl Weishaupt?
- În 2002, am revenit în ţara cantoanelor pentru căsătoria fiicei mele, Anca-Geanina, cu elveţianul Daniel Hediger. Apoi, viaţa mea a luat, brusc, o altă întorsătură. Pe 18 mai l-am cunoscut pe Karl. Îl simţeam că nu vrea să mă mai lase să plec. M-a întrebat: „Maria, tu ai fost vreodată în Emiratele Arabe Unite, la Dubai?” „Nu, i-am răspuns. Ştiu de Coasta Piraţilor doar de pe hartă”. Pe loc, invitaţia de a vedea Emiratele, două săptămâni. Numai că viza de pe paşaportul meu expira peste câteva zile. Karl m-a asigurat că rezolvă problema. Ne-am dus la biroul pentru emigranţi din Zurich. La ghişeu, un funcţionar antipatic - întrebările sale l-au deranjat pe Karl. În minutul doi, a luat hotărârea de a mă cere de soţie. Temându-se că m-aş fi putut răzgândi, a plusat, cumpărându-mi, în aceeaşi zi, un inel de logodnă, din aur cu diamant. În iunie, m-a însoţit în România. Mă aştepta alergătura după documentele necesare - Karl urgenta totul. M-a ţinut de mână inclusiv la Ministerul de Externe. La Galaţi, l-am prezentat celor din familia mea şi colegelor de birou de la Apaterm. Mi-am luat la revedere de la România, lăsând în urmă 39 de ani de muncă, la catedră, ca profesoară de română şi de latină, instructor cultural, jurnalistă la „Acţiunea”, „Evenimentul gălăţean”, „7 zile”.
După căsătorie, am călătorit în lumea largă. Vacanţe însorite în Egipt - Luxor, Hurghada; în Cuba, cu picioarele goale pe nisipul de la Varadero (La playa preferida por el sol), Africa de Sud. Secretele Asiei, „descifrate” în Thailanda, prin mijlocirea lui Buddha. Am „dialogat”, pe ţărmuri sălbatice, stăpânite de ei, cu pinguinii, şi mi-am înfăşurat pe după gât, în Africa, un piton adult, reptilă de care, dacă ar vedea-o, orice om normal la cap s-ar speria. Plimbări pe fluviul Nil, urcarea pe vasul lui Cristofor Columb, pentru deplasarea, pe apă, pe urmele sale. În Marea Roşie, la bordul unui submarin, scufundarea în adânc.
- E greu de dobândit cetăţenia elveţiană?
- În 2007, dosarul meu era gata. Am primit vizita unui poliţist, neanunţată, acasă, venit să vadă cu ochii săi dacă într-adevăr locuiam la Kloten împreună cu Karl Weishaupt. După aceea, mi-au verificat cazierul. Programată la Primăria Kloten, să susţin un examen, am avut emoţii - trebuia să dovedesc, discutând cu cei şase consilieri şi primarul, că ştiu limba germană şi am cunoştinţe suficiente din istoria şi cultura Elveţiei. În ziua examinării, mi-am tras pe mine o rochie superbă, cu voaluri. Karl m-a însoţit, la costum şi cravată. Stăpânind opera lui Schiller, eram la curent cu rolul istoric jucat de Wilhelm Tell, eroul lor naţional, şi mi-am început pledoaria cu el, făcând trimiteri la lupta cantoanelor rurale pentru ieşirea de sub stăpânirea austriecilor. Întrebată ceva şi despre Zurich, i-am „plimbat” de la bănci şi bancheri până la „Văduva veselă”. Karl, mut de admiraţie, privea triumfător spre comisie. După 12 întrebări s-a renunţat la restul până la 30. Primarul, solemn, m-a felicitat, în picioare: „E de ajuns, doamnă. Din acest moment sunteţi cetăţean elveţian ”.
- De la distanţă, viaţa dumneavoastră la Kloten se vede în roz. E chiar aşa uşor să trăieşti printre străini?
- Elveţia, ca frumuseţe, îţi taie respiraţia. Pe fond, însă, este o ţară a perfecţioniştilor. „Acoperişul” ultimei rachete lansate în Cosmos este fabricat aici. La ceasul lui James Bond, de un milion de franci, s-a lucrat, manual, un an întreg. Disciplină şi duritate. În Elveţia, trăiesc, atât la propriu cât şi la figurat, la rece. Viaţă militară. Fără compromisuri, fără - atât de utilizatele în România - căi de mijloc. Singurătatea îţi face uneori tâmplele să plesnească. Nu ai cui să te plângi. Ţi-a murit o rudă? Nu te apuci de văicărit, ca la Galaţi. Cazul mamei lui Karl, soacra mea. Ca să nu deranjeze pe nimeni - a trăit peste 90 de ani - s-a internat într-un cămin de vârstnici, plătind, lunar, 9.800 de franci. Când a murit, directorul ne-a invitat la cămin, la ora 12, să ne luăm rămas-bun de la ea. Fiul, fiica ei şi o nepoată: au privit-o, fără să verse vreo lacrimă, câteva minute, după care, gata, la ora 13, dusă la crematoriu. După câteva zile, la un cimitir din Zurich, i-am depus urna cu cenuşa sa în locul indicat de ea în testament. Slujba oficiată de un preot, ceva miniatural - scurtă de tot, dacă a deschis gura de şapte-opt ori. La final, cerniţi doar de formă, plecarea la un restaurant, invitaţi de nepoata celei trecute în lumea drepţilor. Simplitate: gustări reci, o friptură, un pahar cu vin şi o cafea. Totul, servit în tăcere.
