Exact în colţul nord-vestic al Cimitirului Sfântul Lazăr, LM şi eu ne oprim la un mormânt, ultimul mormânt! Stăm două minute-n reculegere! Apoi, cu un calm incredibil pentru o femeie într-astă postură delicată, deschide uşa cavoului şi-mi spune să intru! Eu tremur din toate-ncheieturile! Lângă sicriu, pe care citesc Pădure Emanoil, anul naşterii şi anul morţii, văd o cutie de vioară! Violonista deschide cutia şi scoate vioara! Şi-ncepe să descânte cu vorbe: „singuro, tu eşti aceasta?/ singuro, tu eşti cealaltă?.../ dacă eşti aceasta, unde-i/ respirarea cea înaltă,/ mirosind a steauă verde,/ a sărutul mătăciunii,/ când mă vor sub arătură/ şi adorm (la pândă) unii?/ când mă spun pe la icoane/ şi-mi sting lumânarea alţii?/ urmărindu-te sub lună/ cum aştepţi şi cum pe cal ţi-i/ (gata de plecare-n lume)/ scumpa ta alcătuire?.../ dacă eşti aceasta, cine-i ultimul tău (singur) mire?// dacă eşti cealaltă, unde-i/ respirarea cea adâncă,/ mirosind a colţ de floare/ (singură) pe colţ de stâncă/ prăbuşită-n vale? unde-s/ talele-ademenitoare/ rochii lungi (fără sfârşire)/ de mireasă? oare care/ mire nu mai vrea să-nceapă/ ori nu ştie să-nţeleagă/ sufletul tăcerii, umbra,/ strigătul din piatră seacă?.../ dacă eşti cealaltă, spune,/ steauă lungă şi subţire:/ ultimul tău singur poate/ n-întuneric să se mire?”...Sigur că da! Negreşit! Fiindcă, din spatele sicriului, începe să se audă un fel de înregistrare a unei vioare şi a unei voci de bărbat: „dacă vii la don quijote,/ astăzi hai...(şi hai degrabă!).../ e bătrân şi stă la poartă,/ parcă-i gata să înceapă/ ultima-i călătorie/ spre oprirea cea dintâi.../ cea oprire fără capăt,/ simplă-n rost şi-n căpătâi!// steaua-l strigă...se aude/ naltu-i glas cu tremurare.../ nu sclipeşte nici o lance/ şi nu bate nici un vânt.../ tristă, singură şi blândă,/ acolo-n coastă moara-i moare/ lângă umbra-n agonie-a/ rosinantei lăcrămând!// dacă vii la moş quijote,/ hai îndată, că porneşte/ să se suie-n stelă, singur,/ bob cu bob şi fir cu fir,/ nimenea nu-l mai salută,/ nimenea nu-i mai vorbeşte,/ sancho panza-i dus în sine,/ cată către cimitir!//...ce hidalgo trist pe prispă,/ ce hidalgo trist la poartă!/...vino şi deschide-i cartea,/ să rămână pe pământ!/...e păcat să moară moara!/ ce să faci c-o moară moartă?.../ hai superbă dulcinee,/ vino şi (mai) bate vânt!”//...Tăcere! Violonista aşează vioara la locul ei, mă scoate din cavou şi-mi spune mergând spre ieşirea din cimitir: „Acesta-i drumul pe care l-am făcut (zilnic) cu viitorul mire! Nu mai durează mult! Astăzi deja-i Sâmbăta Următoare!”
Astăzi e Sâmbăta Următoare (X) Scris de Ion Zimbru
