Într-o seară, spre-nnoptate, mă-mpinge Curiozitatea şi Mila să-mi azvârl ochii peste un gard aflat pe strada Frunzei, taman la Capătul în care se intersectează cu Prelungirea Brăilei! Peste un Anumit Gard! Şi am văzut o Mamă de mânz cu mânz abia fătat, alături! Dumnezeule, ce iapă murdară şi zdrelită şi cu lacrimile şiroindu-i până-n bălegarul şi până-n umezeala mucegăioasă şi până-n Mizeria cruntă din aşa zisul loc de Odihnă a Calului! Mânzucul abia sufla lângă mă-sa legată cu-n lanţ greu şi zornăitor! Stăpânul răsare dinspre crâşmă, afumat până-n măduva cozii, scuipând şi fumând şi boscorodind şi nemulţumit de nu ştiu ce şi de nu ştiu cum! Mă pitesc după gard, să nu mă vadă „omul”, ”gospodarul”! Acesta, naiba ştie din ce motive, înşfacă o prăştină şi o pe croieşte biata iapă în tot de lungul său de animală şi proaspătă mamă! Apoi, stăpânul dispare-ntr-o şandrama-n care nişte Salam huruie manele, de se aude tocmai-n Cotul Pisicii! Mă năpădeşte plânsul...şi plec! Mă opresc lângă biserica preotului Mitică Luca şi mă rog pentru Soarta Cailor din Totdeauna! Şi astfel gândesc!
Uită-te cum fulgeră spre-ncoace o rază de Lună! Iar el caută la Ceruri...şi crede că-i bună! Şi se uită la mânz! Şi se uită la rază! Şi paşte o iarbă imaginară, încet şi tremurând...şi nechează!
El este domnul uitat al Istoriei noastre! El este un Cuvânt patruped, cu Globule albastre! Şi nechează în şoaptă, nechează într-însul, nu care cumva să se sperie mânzul!
El – sclav al Răbdării, dar şi Nobil din fire! Dar şi martor al celor care plâng din Iubire! Uite-l cum coboară-n potcoave şi fuge în Sine! Şi nu vrea...nu mai vrea deloc să se uite la mine!
Uită-te cum fulgeră spre-ncolo o rază de Lună! Iar el caută la Ceruri...şi începe să-mi spună: „Stăpâne, ce rău ţi-am făcut în viaţa aceasta, de dai cu ciomagul, şi-mi sângeră ţeasta, şi-mi crapă spinarea, şi ochii îmi crapă? vrei să mă vâri în pământuri degrabă, dar mai lasă-mă oleacă sub Lună, sub Soare, măcar pân-oi vedea cum stă mânzu-n picioare!”
Ciomagul incult mai loveşte o dată! Cerul se fage grădină! Şi se face şi ogradă! Calul coboară-n potcoave şi fuge în Sine! Şi nu mai vrea...nu mai vrea-ntru de-a pururi să se uite la mine!
