E mare cada. Parc-ar fi decadă.
Înghit puţin. Rămân la suprafaţă.
Nu am colac la mine, să mă scoată.
O, evrica! Scot dopul! Sunt în viaţă!
Şi mă aşez pe margine-ntâmplării,
în perspectiva Raţiunii Pure –
vine pe Kant indiferenţa mării –
logos docil şi murmur pe secure!
Manelele mă iau din gândurare.
S-apropie pereţii. Ce albastră
e altă Sferă!...Parcă văd cum sare,
cu tot cu baie, plânsul, pe fereastră!
Aş vrea să am, măcar în cot, durere,
şi-un vierme hâtru-n silă să mă roadă,
decât s-aud, să ştiu că mi se cere
să nu mai cânt în baie Niciodată!
