O alee, două alei...o parcelă, două parcele...un mormânt, două morminte...însă nici vorbă, nici urmă de CEA PE CARE O CAUT! Cred că nea Batog o fi greşit cimitirul când a zis că a „depistat-o” într-acesta! Fiindcă, iată, întreb o doamnă care se reculege la cripta soţului dumneaei, şi-mi zice, printre lacrimi triste, dar şi comice, că nu a văzut şi nici n-a auzit de AŞA CEVA! Am zis „tragicomice” deoarece cocoana îmi surâde cu-n fel de „hai încoace, nu mai bate câmpii prin ţintirim, ia oleacă de comând, poate mă conduci până la domiciliul meu singur şi stabil, am o surpriză pentru tine, mi se pare că te cunosc de undeva”!...Sigur că da! Şi mie mi se pare c-o ştiu! Da, nu mi se pare! E chiar madam Margareta răposatului Mitică Rapsodie, de pe strada Spătarului, unde am fost chiriaşul lui nea Ion şi al lui tanti Maria Grigoraş, fie-le ţărâna mai uşoară ca Viaţa, că tare vrednici şi grijulii au mai fost cu mine, cât m-au ţinut în casa lor, chiar dacă eu m-am comportat ca-n „Balada...” lui George Topârceanu!...Carevasăzică, dintr-alea eşti, Margareto!...Bineînţeles, nu răspund provocării fără cuvinte, o salut şi mă îndepărtez printre cruci, poate dă preabunul Dumnezeu şi-mi scoate în Cale SUBSTANTIVUL FEMININ atât de mult Căutat!...
La vro şaptezeci de Cruci mai încolo, lângă o moviliţă de humă în care-i înfiptă o cruciuliţă strâmbată şi putrezită de vreme, văd un domn cam la vârsta a treia, plângându-şi copilandra „moartă într-un accident rutier, în data de 13 Octombrie a anului ’87, pe strada Cazărmii, când fata ieşea de la şcoală, iar un şofer afumat a adormit la volan şi a răsturnat camioneta cu cartofi peste nevinovata făptură”, după cum povesteşte septuagenarul înlăcrămat!...Însă, când îl iscodesc despre CEA CĂUTATĂ DE MINE, dânsul îmi răspunde la fel ca doamna de mai înainte: „N-am văzut, n-am auzit, n-am nici o ştire, nici o idee despre AŞA CEVA!”...Da, încep să cred că n-am noroc! Încep să mă simt dezarmat în DE/MERSUL mei bizar, încăpăţânat şi neverosimil pentru cei din jur, poate!...La cincizeci de morminte mai Încoace, văd un bărbat aproape Viu...(pot să spun şi „aproape Mort”!)...un fel de Spectru, însă nu mă înspăimântă, nu mă determină s-o tulesc, mai ales că-mi zâmbeşte şi începe să-(mi) recite (negreşit) „Romanţa mortului”, un poem celebru, de-al lui Ion Minulescu! După ce termină şi primeşte aplauzele mele, îmi mărturiseşte că a fost „lovit de-un fulger pe strada Domnească şi vârât ne-mort în cavou, dintr-o eroare a familiei şi a medicului legist”!...(Stai aşa!)
