Copilăria, mama, tata, bunicul, bunica – elemente/cuvinte fără de care nu se poate trece din starea de Entuziasm nevinovat în starea de Poezie – populează frumos şi trist şi verosimil aceste două cărţi ale Luminiţei Mihai! La o privire atentă, se văd cărările/drumurile pe care a umblat/trecut Creatoarea, se observă foarte clar că Luminiţa nu s-a jucat de-a Lectura, că a pătruns Mecanismele şi Tainele marilor poeţi/prozatori ai Lumii, că Romantismul îi vine ca o Rochie de Comandă, ca o Vioară cioplită de Stradivarius, ca un vers al cefalopodului Will Shakespeare, ca o Frază a lui Ionel Teodoreanu!...În sprijinul acestei afirmaţii, cităm „scrisoare pe lut”, un poem nostalgic/tulburător din „Pedeapsa gutuiului”!
„uite, mamă, a căzut salcâmul,/ s-a făcut tăcere, s-a făcut de foc,/ s-a făcut o albă de mire cămaşă/ şi-a plecat în ceruri, şi-a plecat de tot// nu mai plânge, mamă, s-a umplut fântâna,/ lacrimă-n răscruce s-a făcut de când/ tu tot duci năframa de la gând la gură.../ s-a umplut fântâna, intră în cuvânt// mamă, scriu cu dorul pe hârtie albă.../ mamă, scriu cu ochii pe hârtie neagră.../ mamă, un salcâm am să fiu deseară/ şi-o să mă sărute o fântână goală// dragă ţi-a fost ţie, dar şi mie, mamă.../ plină e de ochii vitelor în seară.../ uite, sunt fântână, mamă, sunt fântână/ şi mă duc în spate îngerii pe-afară// uite, mamă, nu mai vine tata,/ cerul nu mai vine...ce ne facem noi?/ a căzut salcâmul...nu mai plânge, mamă,/ ţi-a căzut şi plânsul, s-a făcut strigoi// strigă-mă pe mine, strigă-mă pe sâmburi,/ doarme mama-n floare de salcâm căzut/ – scriu cu ochii pe o cruce albă.../ doamne, scriu cu moarte, scriu pe lut”//...Sigur că da! Luminiţa Mihai scrie pe Lut şi pe Omăt, scrie pe Ţărnă şi pe Foc, scrie pe Apă şi pe Aer, scrie pe Lung şi pe Lat de Memorie Viitoare! Scrie cu cerneală din Ochii Părinţilor, scrie cu Tristeţea exemplară a Păsărilor rămase fără Cântec şi a Fântânilor rămase fără Apă! Scrie pe Viaţă şi pe Moarte, cu Viaţă şi cu Moarte deopotrivă! Din Sfânta Evanghelie după Ioan, ştiţi foarte bine că „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”! Uite ce scrie Luminiţa Mihai în „Pedeapsa gutuiului”, pagina 11: [„ochii trişti ai lui dumnezeu/ – singurul meu adevăr// ochii trişti ai adevărului/ – singurul meu dumnezeu” – („la început a fost poezia”)]...Păi, doamnelor şi domnilor împătimite/împătimiţi ale/ai lecturii, nu se cuvine să ne aşternem drept Zăpadă şi Ţărnă la picioarele Poeziei?...(Ai puţintică răbdare!)
