Puţin câte Puţin

Scris de Ion Zimbru

Joi, 09 August 2018 00:00

Doamnelor şi domnilor, în această seară răsare numai o bucată de lună. V-aţi pus, vreodată, întrebarea de ce luna răsare şi vine bucată cu bucată? Dacă nu, trebuie să vă uitaţi cu mare şi aleasă atenţie şi să vedeţi că luna nu răsare niciodată întreagă, cum nici iubirea nu răsare şi nu vine întreagă niciodată... Sigur că da! Iată, chiar acum, eu stau cu zmeul de vorbă în poarta Copilăriei. Şi stăm de vorbă încet, iar el o face pe prostul. Şi stăm de vorbă încet, iar eu o fac pe deşteptul. Iată, chiar acum, în clipa când noi vorbim şi scriem, apare/răsare ileana, aparent cosânzeană. Şi zmeul tremură foarte bucuros, însă eu îi citesc dreptul la proprietate. Fiindcă ileana-i proprietatea mea. Dar pe zmeu îl doare în luna mea im/parţială, în pupăza mea din tei, şi chiar în sternocleidomastoidianul (lui) dintre cot şi genunchi... Sigur că da! Iată, chiar în aceste momente de restrişte şi de evaziune sentimentală, apare/răsare calul. Eu vreau să-l împărţim la doi, însă zmeul se opune cu un zâmbet devastator şi mă convinge cât aş clipi că nu am nici o şansă în această viaţă, în această lume, în aceste condiţii de relevare şi revelare a Deşertăciunii, în aceste coordonate despre care a scris foarte frumos Miguel de Cervantes Saavedra. Iată, pe ordonată, cu lancea în bălăngănire triumfală, se plimbă Cavalerul Veselei Figuri, adică zmeul. Iată, pe abscisă, cu lacrimile înnodându-mi-se în plâns torenţial, stau eu, Cavalerul Tristei Figuri, şi mă întreb de ce n-am şi eu parte de o iubire măcar bucată cu bucată, cum am de lună, cum am de tot, cum am de nimic?... Sigur că da! Mă întreb şi mă consolez cu gândul şi cu visul că ileana, această dulcinee halucinogenă, se va da jos din Real şi se va sui din nou în Cartea pe care zmeul a zvârlit-o la gunoi, că voi reuşi să-i fur calul, ademenindu-l cu jeratic mai bun, că vom pleca exact Acolo unde am râvnit o viaţă întreagă, exact Acolo unde se ascund fluturii când plouă şi unde Sfânta Doime este condamnată (pe viaţă) la viaţă în veci... Sigur că da! Iată, vine mama cu o carte în mână, şi vine şi tata cu un ciomag în mână... Şi vin toate imaginile mele, şi toate certitudinile zmeului... şi se lasă peste tot cea mai frumoasă Singurătate din lumea asta care nu vede cum răsare luna bucată cu bucată, cum iubirea începe puţin câte puţin, zmeu cu zmeu, ileană cu ileană... Şi nimeni nu ştie exact unde se duce nenorocita asta de Lună, târfa asta de Iubire, blestemata asta de Viaţă fără cruce, frumoasa asta de Moarte aşa de subţire!