Zăpodiile mi-au tulburat mereu dimensiunile copilăriei. Însă, ca zăpodia noastră dintre pădurea lui Dumbă (Ion Croitoru) din Adam şi dealul care hotărăşte cătunul Zimbru la apus, nu reuşeşti să afli niciunde, chiar dacă răscoleşti pământul în cruciş şi-n curmeziş, cum zic toate cărţile cu basme şi cum spun toţi bunicii şi străbunicii acestor locuri minunate. Această spinare de cal, această culme, acest ascunziş lin, acest platou mirific m-a făcut praf de fiecare dată când îi călcam pe obraz. Sigur că da! Iată, sunt din nou aici şi atunci. Sute de ciocârlii, sute de cuiburi prin grâu, sute de triluri între cer şi pământ. Ca nişte săgeţi cu pene urcă şi cad aceste cântece parcă lăsate să care frumuseţea între plus şi minus infinit. Ca nişte acorduri cu gheare şi plisc perforează văzduhul din care oamenii îşi iau lumina în fiecare zi, din care tata îşi culege albastrul cel indescriptibil din ochi. Ca nişte efemere ale Tainei au grijă de mugurii de sub coajă. Ca nişte eterne ale Clipei îmi zdruncină imaginaţia... şi bine fac. Sigur că da! Iată, sunt la marginea acestui cuib de ciocârlie. Patru ouă, patru bijuterii, patru diamante, patru ecouri încă nespuse, patru vii înainte de început, patru începuturi aşteptând să bată şi să spargă zidul dintre nimic şi tot, dintre moarte şi viaţă, dintre moarte şi moarte. Sigur că da! Iată, mama ouălor osteneşte tot frământând aerul din jurul cuibului, doar-doar m-oi simţi şi o voi lăsa să-şi aşeze, să-şi aştearnă căldura şi dragostea trupului peste cele patru rotunde. Eu, cu imaginaţia tulburată de atâta frumuseţe şi curiozitate, nici nu mă gândesc să mă dau la o parte. Vreau, adică, să las ciocârlia la locul ei, însă mai stau oleacă, mi-i teamă că mor şi că nu voi mai vedea asemenea Alcătuire în direct. Clocotesc de uimire, nu pot închide ochii nici cât ai clipi. Aş vrea să o şi las, dar să şi văd ce face, ce drege, cum (se) face facerea cântecului fără de care nici măcar zăpodia noastră nu ar avea farmec, nu ar avea rost. Sigur că da! Iată, ciocârlia se înalţă, se înalţă, se înalţă... şi dispare. Dispare... şi începe să-mi pară rău că nu i-am lăsat jurul în pace. Să-mi pară rău şi să cred că nu se va mai întoarce, că ouăle vor muri, că voi purta toată viaţa în suflet şi în spinare regretul şi remuşcarea. Nu pot să-mi iau privirea de pe cer. Poate o văd, poate o aud că vine din nou. Încep să plâng cu ochii în sus. Lacrimile nu au cum să curgă. Şi se întorc la izvor. Şi inundă izvorul. Şi mă umplu cu lacrimi. Dar nu-mi iau ochii din sus. Oare pasărea o fi trecut dincolo de cer?
Săgeată cu Pene şi Alcătuire în Direct (I) Scris de Ion Zimbru
