Oare pasărea o fi trecut dincolo de cer? Cum să rămână ouăle singure? Cum să le iau acasă? Ce-o să zică mama? Deja simt cum nuiaua de corn îmi "vine" perfect pe spinarea de făt-frumos cu mintea-n brusturi. Vai de capul creierului meu! - cum va să scrie Nichita Stănescu, însă eu încă nu-mi imaginez. Sigur că da! Plâng înspre cer, simt susul cum se apropie şi cum mă înveleşte, cum mă lasă fără jos, dar simt cum plânsul îmi purifică tot dinăuntrul, cum îmi perforează tălpile şi cum intră în pământ. Aşa-mi trebuie, nu? Soarele îmi arde supra/faţa, dar nu-mi desprind ochii din capătul acestui fel de înalt. Parcă se răstoarnă totul. Încet-încet, într-un soi de ameţeală inexplicabilă, parcă pământul se duce în locul cerului, parcă cerul se aşează în locul pământului, parcă totul se străduieşte să devină şi să fie normal, chiar dacă eu sunt vinovat de plecarea ciocârliei în neant. Oricum, plâng tot în sus, lacrimile mi se duc tot în jos, chiar dacă susul şi josul nu mai sunt la locurile lor. Şi îmi propun, şi îmi poruncesc să nu plec din zăpodie şi să nu las ochii în pământ până când nu văd cântecul întorcându-se la cuib. Şi mă rog la cel de sus (de jos, adică) să mă ierte şi să-mi aducă uimirea înapoi. Şi jur că nu voi mai îndrăzni niciodată să umblu şi să cotrobăiesc prin măruntaiele frumuseţii, şi jur, şi jur... Sigur că da! Frumuseţea-i dată spre admirare, nu spre desfacere. Nimeni nu are voie, nu trebuie să umble la frumuseţe, cum umblă chirurgul cu bisturiul prin viaţă şi prin moarte. Ce sunt eu, Doamne, să caut inima şi sufletul acestui farmec gratuit? Cine sunt eu, Doamne, să vreau să descompun minunea, s-o pun în ecuaţie, s-o scriu şi s-o descriu? Oare nu-mi ajunge că există, pur şi simplu? Ce-am câştigat, dacă pasărea şi-a părăsit cuibul din cauza mea? Sunt sigur, la şcoală o să-mi scadă domnul învăţător nota la purtare, nu mă va lăuda că am vrut să intru în Taină, s-o desfac în părţi componente, cum măcelarul hăcuieşte în abator, cum medicul legist îşi exercită meseria şi îşi execută cadavrele înainte de sicriu.... Şi jur, şi jur, şi jur... Sigur că da! Iată, pădurarul Dumbă vine verde prin grâul galben, se apropie verde printre maci roşii, printre maci albi, printre maci negri. Nu calcă nici un mac. Şi zâmbeşte. Şi-i doldora de ciocârlii. Zeci şi zeci de cântece duce pe umeri, pe marginile pălăriei, pe ţeava şi pe patul puştii. Sigur că da! Acest om cu puşcă nu a tras niciodată în cântece. Nici măcar acasă, arareori, în găina greu de prins pentru prânzul de duminică. Nu?
Săgeată cu Pene şi Alcătuire în Direct (II) Scris de Ion Zimbru
