Sigur că da! Nea Ion Croitoru (Dumbă) nu a tras niciodată cu puşca în păsări sălbatice, mai ales în păsări cântătoare. De ce-l porecleşte lumea Dumbă? Fiindcă, uneori, când mai bea câte un pahar în plus la bufet, se dă de-a tumba (dumba) pe coastele geografiei, dar puşca-i rămâne intactă, în spinare, la locul ei, ca o diagonală a păcii, ca o singurătate înclinată între umărul stâng şi şoldul drept, ca un avertisment ruginit pe dinăuntru, cu primul cartuş pe ţeavă tocmai de când Ocolul silvic i-a dat în primire sperietoarea de hoţi. Oamenii spun că autorităţile pădurii de stat i-au găsit toate cartuşele pe inventar, mai puţin unul (primul), pe care nea Ion şi l-a tras singur, în propria-i memorie, înainte de ultima clipă a vieţii... Sigur că da! Iată-l, se apropie, dar nu se miră că stau şi plâng cu ochii în sus şi în aşteptarea pierdutei mele ciocârlii. Şi el, nea Ion, e doldora. Parcă-i om care face păsări. Parcă-i pom păsărifer. Parcă toată zăpodia se strânge în jurul meu şi al lui. Începe să-mi fie frică. Mi-i frică nu care cumva să mă împuşte nea Ion că am dat afară ciocârlia de pe pământ. Mi-i frică nu care cumva să mă ia de mână şi să mă poarte prin sat, ca pe un infam, ori să-mi lege un clopot la gât, cum au leproşii în semn de pericol. Parcă mi-i frică nu care cumva să mă dea macii afară din grâu pentru totdeauna, iar mama să mă îndepărteze pentru totdeauna de mirosul veşnic al pâinii. Parcă mi-i frică de tot şi de toate. Simt că pământul se face glod sub tălpi. Simt că cerul se face zid, se face că nu are pe unde să mai treacă înapoi ciocârlia niciodată. Nenea Dumbă mă întreabă de ce plâng aşa tare, aşa în hohote. Nu pot să-i spun, fiindcă suspin şi mi-i teamă. Dar el, ca şi cum ar şti, ca şi cum chiar ştie, îmi zâmbeşte părinteşte. Şi eu, parcă mai lămurit, parcă mai curajos, cer iertare cerului. Şi când să întorc privirea în jos şi să cer iertare pământului, văd ciocârlia în cuib, liniştită, îndeplinindu-şi rostul ancestral, aşteptând din clipă în clipă să izbucnească patru cântece de sub penele-i ude de lacrimile mele, în sensul şi în binecuvântarea acestei Alcătuiri. Zău că nu înţeleg aproape nimic, dar nea Ion se scutură de păsări şi tace mucalit. Totuşi, în privirea-i blândă şi în calmul său de zeu olimpian, citesc ideea că trebuie să-mi spună ceva, că vrea să-mi spună ceva nemaipomenit, ceva nemaiauzit. Şi îmi zice liniştit: "Ca să nu te deranjeze din admirare, această ciocârlie nu a mai căzut ca săgeata prin văzduh, ci a venit pe jos, tocmai de dincolo de cer! Vezi ce frumoasă-i?"...
Săgeată cu Pene şi Alcătuire în Direct (III) Scris de Ion Zimbru
