Gata, mai am câţiva metri şi intru în perimetrul staţiei de autobuz. Măresc pasul fiindcă se face timpul de sosire a fiorosului drapat/mânjit cu pozele instinctelor primare. Dar nu-mi abat atenţia de la drum, mai ales că tare a plouat şi tare risc să dau prin gropi primare pline cu apă, risc să mă facă bleaşcă vreun sărit de pe fix primar la volan, vreun grăbit spre Nicăurea, aşa cum zice poetul Ion Potolea din Bereşti. Trebuie să circul mai repede, însă trebuie să-mi şi dublez prudenţa. Pentru că, iată, trotuarele şi străzile sunt invadate de melci grăbiţi (şi ei) spre Nimăcăieri, cum spune un Anonim folk... Sigur că da! Oare de unde au ieşit aceste gasteropode? Doamne, oare unde aleargă aceşti codobelci cu domiciliul "stabil" în spinare?... Brusc, îmi trece Ion Barbu prin scoarţa de sus: "melc, melc,/ codobelc,/ ghem vărgat/ şi ferecat;/ lasă noaptea din găoace,/ melc nătâng, şi fă-te-ncoace,/ nu e bine să te-ascunzi/ sub pereţii grei şi uzi...!"/... Sigur că da! Iată, nici unul nu se ascunde, nici unul nu face nici un pas înapoi, dacă merge înainte; şi nici unul nu face nici un pas înainte, dacă merge înapoi. Iată, fiecare îşi ţine şi îşi poartă patru coarne/tentacule în formă/semn de V(ictorie). Parcă fiecare ştie clar unde se duce. Nu văd nici unul speriat, gata să renunţe, gata să sară din karmă cum săream eu din căruţă, în copilărie. Şi nici nu se încurcă între ei, ca oamenii. Foarte mulţi îşi pierd viaţa (sau îşi câştigă moartea, nu?)... sunt striviţi de ştiinţă şi tehnică automobilă. Iată, câţiva au reuşit să traverseze. Nu se aşteaptă între ei, nu se aud alămurile izbânzii, nu flutură steagurile biruinţei. Dar nici nu înalţă vreo flamură albă. Viaţă şi moarte în mişcare, nu? Acceptate, nu?... Sigur că da! Nişte "oameni de omenie", scuipând în toate direcţiile, calcă pe moluşte ca şi cum acestea ar fi nişte nimicuri, nişte substantive inutile, deşi unii dintre călcători halesc melci când vor să se spargă în figuri, să se dea importanţi la toarta vreunei madame prin saloanele înfumurării şi decadenţei "umane". Iată, ronţăit de frica unui câine care mă urmăreşte vehement, îmi uit atenţia... şi strivesc un "melc, melc,/ codobelc", ucid o spirală nevinovată, sfărâm o casă. Sunt un dobitoc, adică. Sunt dobitoc şi mă opresc. Mă opresc şi tac. ("A tăcea ca melcul", cum sună vorba aia, nu?).. .Ce să fac? Ce pot să mai fac?... Dacă există un blestem al melcilor, şi îi voi simţi răsuflarea până la propria-mi strivire?... Măcar să trec pe la biserica "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" şi să aprind o lumânare, nu?... Stai să vezi!
De regulă, sunt foarte Atent (II) Scris de Ion Zimbru
