Cum să-mi vină să cred ce văd când văd un coş din răchite împletite? cum să-mi vină să cred ce văd când nu văd cine ţine coşul? şi cum să nu mi se zburlească puţin ce se zburleşte când te încearcă o surpriză, o emoţie, un paradox, un nevăzut, un mister? şi cum dumnezeu să nu devin curios, din ce în ce mai curios să aflu cât mai repede cine, de ce, cum? şi cum să nu vreau să mai bată o dată? şi cum să nu vreau să deschid?...Iată, aud clar şi din nou ciocănitul beethovenian, desfăşurarea unei simfonii pe care abia aştept s-o văd, nu numai s-o aud! şi zău că nu-mi pot desprinde ochiul de pe lentila vizorului, nu-mi pot reprima aţâţarea, nu mă pot sustrage şi nu pot sfida legile atracţiei sentimentale! nimic nu-mi poate distrage atenţia fizică şi sufletească de la "imaginea" de dincolo de uşă!...Iată, coşul se dă într-o parte, încet...şi văd ce aştept să văd: chipul senin al unei femei! un chip senin, dar trist! un chip trist, dar demn! un chip demn, însă, probabil, în pericol!...Sigur că da! cred şi-mi spun că-i o cerşetoare, cred că vrea să adune mai mult, pentru mai multe zile, şi de aia nu a venit cu mâna goală, de aia a luat coşul...(mă rog, coşuleţul, nu cumva să mi se pară prea mare şi să-mi stârnească vreo zgârcenie, ferească dumnezeu!)...
Gata, nu mai am ce medita, nu mai am ce aştepta! ori deschid şi mă dumiresc, ori nu deschid şi las baltă simfonia din spatele uşii închise pe dinăuntru, nu? ce mă tot fasolesc atâta? ce-i cu atâta filozofie când, afară, cineva/ceva se află la strâmtoare? oare ce-aş zice eu, dacă aş fi în locul fiinţei care, iată, îmi pune din nou coşul de răchită în dreptul ochiului stâng?...(după cum spuneam, ochiul drept e mai chior pentru că, altădată, cu el m-am uitat pe vizor la cei cărora nu le-am deschis niciodată, şi consider că aşa am fost pedepsit: să mi se şteargă retina şi să fiu îndepărtat de farmecul uimirii, mirării, admirării!)...Sigur că da! gata, îi zic să mai aştepte oleacă, doar n-am să mă arăt îmbrăcat sumar, ca târtanul contemporan, nu?...uite, rotesc ştiinţa şi tehnica de pe uşă, îmi dreg glasul şi deschid...şi rămân perplex, şi mi se taie respiraţia, dar şi inspiraţia, şi-mi uit toate cuvintele, şi nici nu pot răspunde la salutul molcom al femeii! am senzaţia netă că femeia cu coşuleţul a greşit adresa! îmbrăcată subţire şi sărăcăcios, însă curat, nu mai zice nimic! stă cu palmele adunate una în alta şi priveşte la mine, prin mine, departe de mine!...cobor ochii spre coşuleţul aşezat jos, pe mozaicul ostil al pardoselii...şi văd ce nu-mi vine să cred că văd!...Stai să vezi!
