Dincolo de Uşă (IV)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

E pentru prima oară când nu am halucinaţii, când totu-i real. Un real trist. Nimic mai clar (şi mai frumos, chiar dacă mirosind a tragic) decât acest fel de mamă şi acest fel de copil într-o icoană răscolitoare, într-o icoană în mişcare, într-o icoană vie, respirând aerul din aria devastatoare a pâinii. Şi, cum spuneam, ne uităm dimpreună la gărgăriţa dintre două boabe de grâu, la nevinovăţia primordială din coşuleţul de răchită. Nici nu mă mai întreb de ce nu-şi ia "bagajul" şi să plece. Nici nu mai vreau nici un fel de amănunte legate de această întâmplare aproape neverosimilă. Nici nu mai realizez acest real scormonitor!... Pentru că, iată, mă aflu acasă, parcă în aceeaşi casă, şi aud ciocănituri la uşă. Aceleaşi ciocănituri, acelaşi timbru, acelaşi ritual. Şi, bineînţeles, aceeaşi femeie cu aceeaşi fetiţă în acelaşi coş. Desigur, mult mai repede decât acum, deschid uşa şi-i spun mamei cu copil să intre în casă. Aceasta nu dă semne că i-ar fi frică de mine, de necunoscutul locului, de altceva. Intră şi aşează "bagajul" pe fotoliu, mă priveşte într-un fel complice, surâde şi parcă ar vrea să-mi dezvăluie nu ştiu ce taină, dar n-are curaj, ori consideră că nu-s pregătit pentru această mărturisire, pentru această surpriză. Îmi cere de mâncare şi apă. Şi-i dau de mâncare şi apă. Apoi, cu cele mai căpietoare şi sfinte gesturi din acest univers , ia copila şi începe s-o alăpteze. O alăptează şi-mi spune, pe cel mai firesc ton din lume, că fetiţa seamănă foarte mult cu mine. Sigur că da, mă uit la fetiţă, seamănă cu mine. Dar şi maică-sa!... Brusc, îmi aduc aminte că această mamă este una dintre cele şapte fiice ale mele din altă viaţă, din existenţa precedentă, mai bine zis. Singura scăpată cu viaţă, atunci, din ghearele unei femei care, în existenţa-i anterioară, considera pruncuciderea ca fiind un sacrificiu întru înduplecarea binecuvântării şi bunăvoinţei divine!.... Sigur că da! sunt dumirit şi tremur, mai ales că, în existenţa de acum, un deştept îmi spune că eu am fost pruncucigaşa de atunci!... Sigur că da! clatin scăfârlia, ies din transă... şi nu mai văd nimic. Doar aud paşi pe scări şi un scâncet de copil. Un scâncet între două pâini. O existenţă, o viaţă între două fire de grâu!... Sigur că da! sunt în lanul de grâu şi mă uit la doi maci, unul mai mic şi alb, şi unul mai mare şi roşu. Cât de mult seamănă macul alb cu fetiţa din coşul de răchită! Şi ce mult seamănă macul roşu cu mama copilei!... Mă uit şi la mine. Sunt negru, din ce în ce mai negru. Sunt mac negru. Sunt întuneric. Fără de care nu se poate Lumină!

Citit 609 ori Ultima modificare Marți, 28 August 2018 22:15

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.