Mă uit la Maria Sâcâială, dar nu-i dă nici o lacrimă! Oare n-a impresionat-o cu nimic Tulburarea Semantică şi Sintactică şi Morfologică a textului pe care chiar acum l-am terminat de cetit? Cred că are Inimă de Piatră, dacă nici „Un bilet de Tren şi o Carte de Rugăciuni” n-a reuşit s-o răscolească, să-i ude ochii galbeni, să-i pornească Emoţiile, să-i accelereze ritmul cardiac! Mă ia de mănă ca pe-un plod şi mă duce în apropierea unei cruci de granit, pe care văd „Aici hodineşte robul lui Dumnezeu, Marin Sâcâială”!...Şi, brusc, se apucă de bocit cu vorbe, cu patos, cu prefaţă, cu prolog, cu introducere, cu postfaţă, cu epilog, cu încheiere! Boceşte torenţial, nu glumă! Cu fulgere şi tunete! Se clatină cărniţa pe ea, îi cad brusturii şi scaieţii şi mătăciunile de pe rochie! Oare să cred că şi poemul meu îi catalizează reacţia şi-l boceşte aşa de aprig pe cel care a făcut-o vădană? Oare nu cumva „se face” că nu mai poate de durere? Nici o Actriţă de Tragedie n-are cum să poată juca-ntr-asemenea manieră! Mă cutremură şuvoaiele de lacrimi şi mă determină s-o rog să se oprească! Şi, brusc, exact cum a pornit, se opreşte! Şi-mi zâmbeşte! Mă simt nedumerit! Cum pupăza poate să treacă aşa repede de la o stare la alta? Bizară femeie! Mai ales că-mi şi dă din glasnice: „Te rog să mă crezi că m-a făcut praf poezia ta, chiar m-a ajutat să mă comport ca văduva, să-mi fac datoria, să mă reculeg cum trebuie, cum scrie la Cartea cea Nescrisă a Obiceiurilor din Terenul Neutru...Dormitor Universal, cum îi zici tu! Uită-te cu atenţie şi vezi că pe lespede am pus o strofă din poezia pe care mi-ai dăruit-o de ziua mea aniversară, când eram împreună la Atelierul de Vopsit Ciori! Cred că-i cel mai frumos/tragic Epitaf din Lumea Morţilor! Foarte multe muieri mai mult ori mai puţin cunoscute mă invidiază pentru această sublimă Inscripţie Funerară şi m-au rugat să le-o dau şi lor, să se fălească şi ele, să creadă toată muierimea vădană că şi bărbaţii lor au fost nişte deştepţi, nişte pâini ale lui Dumnezeu, aşa cum a fost Marin al meu! Îmi pare tare rău că s-a plictisit cu mine şi a dat ortul popii! Consider şi sper că tu n-ai să te plictiseşti, nu? Ia şi ceteşte Epitaful, să te convingi că am dreptate!”...Zic: „se năruie oglinda, şi zeii intră-n stânci,/ cresc aripile tainei şi putrezeşte cina/ – ce negură se lasă de-acum tocmai atunci – / sunt iarbă până unde a ostenit lumina”...Sigur că da! Maria mă ia de mână, mai mult pe sus, şi-mi şopteşte: „Hai la mine, să-ţi dau o dulceaţă de coacăze! Cred că nu mă refuzi, nu?”...(Stai aşa!)
Război total cu doamna Apatia Lehamite (IV) Scris de Ion Zimbru
