Stă în bucătărie, pe-o canapea şleampătă, cu scăfârlia spre nord. Cică în această poziţie/orientare i se strecoară mai bine sângele-n creier. Stă fără să-şi mişte vreo articulaţie şi-şi pironeşte ochii într-o carte despre Marin Preda. E sâmbătă, cam în jurul ceaiului de cinci post meridian. Dincolo de geamuri, nimic nou sub soare. Dincoace de geamuri, nimic nou sub tavan. Totul se desfăşoară şi se înfăşoară în limitele banalului mizerabil şi nesimţit. Totu-i flasc. Totu-i mărunt şi sâcâitor. Totu-i ignobil. Totul se aseamănă cu locurile unde nu se întâmplă nimic…!... Sigur că da!
Brusc, începe să vadă tot felul de stele. Puzderie de stele colorate şi foarte vii. Intrându-i pe retină şi încălzindu-i imaginaţia. Ieşindu-i de pe retină şi lăsându-l singur, acolo, în bucătărie, cu capul spre nord. Şi iar intrându-i în ochi. Şi iar ieşindu-i. Un fel de dans, un fel de balans al necunoscutului cu veşminte negre şi al necunoscutei în malacof. Un fel de rotire continuă şi halucinogenă a marelui Nimic... aşa, ca atunci, în trenul acela, aproape de Iulia Alba... aşa, ca atunci, în joia aceea, la parterul Bibliotecii... aşa, ca atunci, demult, pe strada Libertăţii, la poarta 63, în ograda cu glod pur şi simplu... ori ca atunci, de din vale de gardul lui moş Ghiţă Fluture... ori ca atunci, şi mai demult, pe prispă, sub sârma cu cârlige de rufe şi rândunică de control...!... Sigur că da!
La fel de brusc, fără să poată mişca vreo articulaţie, fără să poată mesteca vreo vorbuliţă de strigăt, de spaimă, de ajutor, de îndurare, începe să se înalţe... dar fără să se înalţe. Şi se înalţă, şi se înalţă... spre tavan, prin roiul de stele tăcute şi nenumărate... de parcă tavanul ar fi mai sus decât cerul, de parcă trebuie să ajungă tocmai nu ştie unde... adică unde a mai fost de câteva ori... ori unde crede că a mai fost, dar fără să se mişte din pat, de pe bancă, de pe ce stătea...!... Sigur că da!
Lin, foarte lin... (un fel de lin nemaivăzut, nemaiîntâlnit, nemaipomenit).... se opreşte/aşează cu burta pe cer, într-o linişte sepulcrală, într-un fel de crepuscul batjocoritor, fără nici o explicaţie... exact cum se odihneşte o muscă pe tavan. Vrea să se uite peste umăr, însă nu poate. Simte copiii cum intră şi ies fără cuvinte, firesc, aşa, ca şi cum nu se întâmplă nimic în bucătărie, unde stă pe-o canapea şleampătă, cu scăfârlia spre nord, să i se irige mai bine creierul şi să priceapă mai uşor neamul ţăranilor lui Marin Preda... nişte Dumnezei cu Pestelcă şi Opinci!... (Stai să vezi!)
