Da... am o grămadă de timp! pot da şi altora! pot umple toate clepsidrele din Zimbru! că toţi au orologii cu nisip! adică toţi îşi imaginează timpul in/finit turnat ireparabil şi inexorabil de o mână nevăzută peste frumoasa (ori urâta) lor întâmplare de a fi! unii nu se plâng niciodată că nu (mai) au timp! alţii se plâng toată ziua şi toată noaptea că n-au timp! dar nu se duc pe coastă să-şi aducă! cică nu-i bun ăsta de pe costişă! cică vor alt fel de timp, dar nu contribuie cu nimic în acest sens! vor să li se bage-n traistă! vor să-şi umple buzunarele fără nici un aport! stau continuu pe prispă ori la poartă şi urlă-n gura mare că n-au timp! dacă moare unul dintre ei, cică a murit fiindcă n-a avut timp! dacă-l trezeşti pe unul din somn, cică nu se ridică din pat... fiindcă n-are timp!... Iar eu, uite cât timp am! da, mi l-a adus tata! eu nu-s în stare să am atâta grijă de timp! eu sunt în stare să-l pierd pe drum, pe cărare, peste tot! dar tata... iată cum şi cât de atent poate fi cu timpul! n-a pierdut şi nu pierde nici un fir! ştie să-l drămăluiască! şi-mi spune mereu: "Nu te mai juca de-a timpul, cu timpul! dar nici să nu-l risipeşti! foloseşte-l bob cu bob, nu cu duiumul! şi nu-l lăsa să se ducă pe apa Sâmbetei! fă totul la timp! numai aşa ai a nu te căina nicicând! numai aşa ai să-ţi aminteşti totdeauna că avea dreptate poetul pe care-l citeşti şi-l reciteşti în vârful teiului, uitându-te spre Dealul Ciorii! da?"
Sigur că da! are dreptate bătrânul de mai târziu, când am să încep să scriu aceste "repezeli semantice", vorba lui Nichita Stănescu! deocamdată, stau şi le pregătesc! şi chiar mă uit în vârful Ciorii! nu mai plec azi, dimineaţă, să văd fata de sub tei, mai ales că doarme şi visează că vine la mine! dacă o trezesc... şi nu mai ajunge să mă vadă cum visez că-i la poartă, şi eu cred că-i într-adevăr şi-n realitate? şi, dacă tot am o grămadă de timp, de ce să mă grăbesc? mai bine mi-aduc aminte de Nichita în "Dreptul la timp": "Tu ai un fel de paradis al tău/ în care nu se spun cuvinte./ Uneori se mişcă dintr-un braţ/ şi câteva frunze îţi cad înainte./ Cu ovalul feţei se stă înclinat/ spre o lumină venind dintr-o parte/ cu mult galben în ea şi multă lene,/ cu trambuline pentru săritorii în moarte./ Tu ai un fel al tău senin/ de-a ridica oraşele ca norii/ şi de-a muta secundele mereu,/ pe marginea de sud a orei,/ când aerul devine mov şi rece/ şi harta serii fără margini,/ şi-abia mai pot rămâne-n viaţă,/ mai respirând, cu ochii lungi, imagini".// Poate mă aude şi poate realizează în ce hal mă pregătesc!... (Stai să vezi!)
