Da... mă uit la mormanul de nisip! doamne, ce mult timp mi-a adus tata! o fi aşa mare depozitul de sub costişă? văd că foarte mulţi săteni se duc mai mereu acolo şi-şi iau! îşi iau cu buzunarul, cu pumnul, cu şapca! unii îşi iau cu căruţa, că sunt lacomi, nu le ajunge oleacă, acolo, de-o viaţă! alţii, şi mai abitir, îşi iau să aibă chiar şi după viaţă, că vor şi-n moarte să şi-l piardă, ori să-l muncească, ori să se laude cu el, cu timpul, cu mizerabilul ăsta mizericordios şi criminal, deopotrivă! unii s-au apucat să facă negoţ cu firele astea de timp, să se îmbogăţească, să se îmbuibe pe seama cestui convenţional batjocoritor! alţii şi-au vândut propriul timp... şi au ajuns să cerşească pe la porţi şi pe la uşi măcar o secundă... au ajuns să lucreze cu ziua pentru o ţârică de timp! unii şi-au dat ceasurile înapoi, gândindu-se că trebuie să înceapă încă o dată şi să nu mai risipească... nisipul perfidei deşertăciuni! că-i a naibii de frumoasă ceastă zădărnicie, mai ales că alta nu există în timpul trecut, prezent, viitor... şi pierdut!... cum sardonic zice nenea Vergiliu: "fugit irreparabile tempus!"... şi cum (absurd) se păcăleşte fiecare, crezând în mărinimia lui "devreme" şi-n ticăloşia lui "târziu"!...
Sigur că da... cât timp mi-a adus tata! pot chiar să amân plecarea la fată! şi chiar o amân... nu mă duc nici azi, nu mă duc nici mâine... nici în anul ăsta, nici în anul viitor...!... Trebuie să râvnesc momentul, trebuie să aştept până îmi dă răbdarea-n foc, trebuie să fiu foarte atent înainte de-a face primul pas...!... Iată, de când stau cocoţat şi mă uit şi spun poezii, teiul a crescut vreo cinci metri, au murit vreo zece pupeze tot aşteptând să mă însoţească până la fata cu tei!... Iată, vine tata din Tabără! vine mama de la Tanc! vin a zecea, a suta, a mia oară!... Stăm pe prispă şi mâncăm gorgoaze cu sare! şi-l aud pe tata: "A murit teiul femeii din Dealul Ciorii! s-a prăbuşit sub fulger şi sub furtună! a murit şi femeia teiului din Dealul Ciorii! a murit de aşteptare şi de supărare!... ai avut o grămadă de timp, dar nu te-ai dus la ea şi la el! nu te-ai dus nici în primul şi nici în ultimul ceas!... ai pierdut!... ai pierdut timpul! uite, mai ai oleacă! vreo două lopeţi mai ai! du-te măcar acum şi aprinde o lumânare în memoria ei şi în memoria lui! e noapte, dar merg şi eu, să nu se dea la tine câinii lui Lungu!... Hai!... Uite, ajungem! ajungem! ajungem!... Aprind lumânare! şi vă un tei subţire, un pui de tei mişcându-şi frunza n-întunericul delicat al primei sale primăveri! Alături, în scutece, aud şi văd o fetiţă între vis şi realitate, scâncind şi gângurind în prima-i primăvară!
