Ieri, după ce s-a întors de la biserică, Maria lui moş Vasile Cherpedin a oftat de trei ori...şi a murit! De inimă rea a murit! Că a suferit şi a plâns foarte mult când s-a stins Maria lui moş Ion Mutelcă! Şi chiar o auzeam zicând: „Cred că nici eu nu mai durez mult! Ce mă fac şi ce să mai fac fără Maria lui Ion? Numai dânsa mai rămăsese cea mai aproape de mine! Cu ea mai stăteam la o clipă de Taină, la o ceşcuţă cu ceai, la o depănare de amintiri, la o lectură din toate cărţile pline cu Cele mai frumoase Poezii de Dragoste! De foarte multe ori, în toiul nopţilor, mergeam la ea, ori venea la mine...şi stăteam la câte o dulceaţă de cireşe amare cu apă din fântâna lui moş Gheorghe Creţu...şi uitam de greutăţile zilnice şi de toate grijile...eu îi citeam poeziile lui Omar Khayyam, ea îmi citea poeziile lui Emil Brumaru...citeam şi Ileana Mălăncioiu, şi Nichita Stănescu...citeam tot ce consideram că ne tămăduieşte sufletul şi mintea, tot ce credeam că ne alină şi ne îndulceşte senectutea, tot ce ne determina să fim convinse că putem merge mai departe! Acum, în absenţa ei, ce rost mai am? Vasile-al meu e-un om de toată lauda, pâinea lui Dumnezeu, cum zicem, dar nimeni n-o poate înlocui pe Maria lui Mutelcă, nimeni nu poate pătrunde în adâncimile şi înălţimile Cuvântului, ca ea!”...Alaltăieri, m-a strigat la gard şi mi-a dat un text pe care, cică, i l-a scris şi i l-a dăruit soţul ei când a-mplinit nouăzeci de ani! Şi m-a rugat să-l arăt lumii chiar în ziua înmormântării, că-i tare tulburător! Şi chiar că-i tulburător! Iată-l!
„Hai, sui în caleaşcă...să mergem departe,/ din zori până-n seară, ş-apoi până-n zori,/ departe de viaţă, departe de moarte,/ departe de-o mie şi una de ori!// Hai, uite cum caii vor drum şi plecare,/ cum scurmă în rouă potcoavele, cum/ s-aude lumina sub roţi, cum răsare/ departele nostru de-atunci pân-acum!// Hai, uite cum vine cu noi ziua toată,/ cum vine cu noi toată noaptea, cum vine/ tot timpul, tot spaţiul, tot totul...cum cată/ cu noi chiar nimicul să meargă...în fine!// Hai...uite, nimic nu mai vrea să rămână/ în urmă...nici nimeni măcar...ce frumoasă/ e clipa aceasta eternă, stăpână...!...Hai, sui în caleaşcă...să mergem acasă!”//...(Publicitate: „Când treci prin oraş ca/ zânele prin ceaţă/ – Pupa-ţi-aş caleaşca/ pe roata din faţă!// Sufletul din mine/ iese-n straie fine/ şi-o ia după tine/ pe uliţe pline,/ cu ochii cât ceaşca/ şi fluturi pe coate/ – Pupa-ţi-aş caleaşca/ pe roata din spate!” – Emil Brumaru – De dragoste rutieră)...Superb! Nu? Oare cum să nu regret amarnic după Maria lui Ion Mutelcă şi după Maria lui Vasile Cherpedin?...Noaptea, când ceru-i senin, se pot vedea pe boltă două caleşti în continuă şi straşnică alergare spre Acasă! Fie-i ţărna uşoară Poetului Emil Brumaru...şi tuturor celor care au scris aşa minunat...şi minunaţi!
