De fapt, fac vorbire şi scriere despre strada Plantelor, unde sunt chiriaşul serios al doamnei Clementina Bizara, o tristă şi verticală văduvă a răposatului Robert, dispărut în împrejurări stranii, încă nebuloase după atâţia ani. Clementina nu-i o văduvă neagră, ci albă. Că numai îmbrăcată în alb umblă toată ziulica şi toată nopticica. Şi când stă dezbrăcată prin odaia-i plină cu semiîntuneric, tot albă-i la trup. Parcă-i nişte marmoră dăltuită-n statuia-i delicată. Parcă-i o fantomă a unei femei din altă lume. Comportamentul şi arătarea-i stupefiantă se potriveşte mai mult decât orice aşteptare cu numele-i sud/american, dar şi cu preocupările cel puţin surprinzătoare ale locuitorilor de pe astă stradelă tulburătoare: toţi cultivă plante. Tot felul de plante cultivă: ciumăfaie, mătrăgună, anemonă, lăsnicior şi cânepă, cucută şi leandru, ricin şi tisă... şi toate felurile de iederi pe care le crezi în stare să te prindă de gât şi să devii... suspendat. Care mai de care se întrece-n fierturi şi decocturi şi amestecuri din toate aceste clase şi încrengături vegetale otrăvitoare. Şi auzi tot felul de murmure şi şoapte şi descântece-n surdină. Mai auzi că Robert ar fi pierit în urmă cu unsprezece ani, în sâmbăta Paştilor... dar cu aportul halucinogenei Clementina. Şi că nimeni nu a găsit nici o dovadă pentru inculparea văduvei. Nimeni nu a găsit nici măcar umbra dispărutului. Şi a rămas aşa, ca în coadă de sirenă, cum o alintă/zeflemiseşte urbea pe ademenitoarea şi ciudata văduvă albă. Şi mai auzi că-i şi văduva răposatului Lucian, vaporizat şi el în urmă cu zece ani, tot la fel de neaşteptat şi tot în sâmbăta Paştilor. Şi că-i şi văduva lui Vlad, tot la fel de voalat în urmă cu nouă ani... şi tot în ajun de Paşti. Dar, cum şi în cazul lui Robert, nici cu Lucian şi nici cu Vlad nu s-a descoperit nimic. Şi chiar te cruceşti şi te întrebi şi te miri cum mă-sa nu s-a putut afla nici o probă de acuzare împotriva tulburătoarei Bizara! Şi ea, Clementina, îşi poartă şi-şi arată surâsul enigmatic, parcă frizând paroxismul perfidiei, fără să-i pese şi fără să dea vrun semn de frică în mijlocul şi pe marginea anchetatorilor frustraţi şi scrâşnindu-şi neputinţa! Şi nici de privirile furişe ale vecinilor/cetăţenilor din ce în ce mai suspicioşi nu se fereşte! Ce mai tura-vura, splendida sirenă-i tare pe poziţie, imbatabilă, imposibil de prins într-un rechizitoriu, într-o capcană, într-o plasă, într-un unghi defavorabil condiţiei sale de bănuită! Şi circulă zvonul cum că şi pe Carol, alt soţ/amant al istei doamne invincibile, l-ar fi luat vântul taman în ajunul Paştilor, cu opt ani înainte! Şi, tot la fel, şi pe Jan, cu şapte ani înainte! Şi pe Stan, cu şase ani înainte! Şi pe Ivan, în urmă cu cinci ani! Şi toţi numai în sâmbăta săptămânii Mari!... Şi tot mister! De şapte ori mister!... (Stai să vezi şi să auzi!)
Strada Stupefiantelor (I) Scris de Ion Zimbru
