Pârleazul Deşertăciunii (II)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Da... chiar Acum sunt chiar Aici, lângă pârleazul tău dinspre Răsărit! Sunt şi te aştept cu caietul de dictando! Şi cu Sufletul pe dinafară! Şi cu Inima la gât! Şi văd că nu mai vii! Sau mi se pare? Cum să te văd, dacă-i noapte? Cum să te văd când o Steauă perpendiculară îmi orbeşte cărarea/traiectoria uitării înspre odaia din care trebuie să ieşi? Chiar în seara/noaptea aceasta ţi-ai găsit (şi tu) să-ţi dai Steaua mai tare? E-atâta lumină, încât nici noaptea nu se mai vede! Sau pot zice că-i aşa de noapte încât nici lumina nu se poate distinge! Oricum ar fi, nu ştiu să-mi pierd ne/răbdarea! Şi nici nu renunţ aşa de uşor! Şi nici nu mă duc să mă caţăr în Mărul Interzis! Mi-i poftă de Mere, dar şi de Tine mi-i dor! Nici o clipă nu pot crede că ai uitat de mine, că nu mai vrei să asculţi cea mai delicată şi cea mai scumpă Poezie despre Femei Deştepte! Şi am dreptate! Şi cred că s-a gândit şi la inima mea Domnul cel Dumnezeu! Fiindcă, iată, vii dinspre Apus!... Şi vii încet, cu paşi de menuet, în rochia cea albă, în rochia cea fără de Sfârşit!... Şi te apropii, te apropii, te apropii...că tare departe a (mai) fost depărtarea de Tine! Şi îmi spui să deschid caietul de dictando! Şi începi să-mi dictezi!... Şi uluirea mea nu se poate de/scrie!... Şi văd cum se aşterne majestos cel mai frumos manuscris din lume! Şi parcă nu Tu mi-l dictezi! Parcă mi-l dictează Femeia de sub Măr! Cealaltă Femeie, adică!... Apoi, ca şi cum ai vrea să se înalţe şi să cutreiere tot Văz/Duhul tuturora, mă rogi să citesc manuscrisul! Sigur că da! Nu am încotro!

„erau femei din ce în ce mai rare/ şi toate încăpeau într-un cuvânt/ poeţii sărutau statui de sare/ şi universul coborâse pe pământ!// încet abia se contura în zare/ un strop de cer un strop de orizont/ poeţii sărutau statui de sare/ şi le luau în raniţe pe front// când mai târziu s-a scufundat în mare/ prima femeie-peşte fără gene/ poeţii sărutau statui de sare/ trăgeau cu versuri oarbe în sirene// şi-n fulgerarea gloanţelor trasoare/ citeau la corbi fotografii plângând/ poeţii sărutau statui de sare/ şi-apoi tăceau în cer şi pe pământ// acum sunt multe anemonelise/ poeţii sunt din ce în ce mai rari/ femeile sărută manuscrise/ şi nasc homeri cu ochi şi ochelari”... Acum şi Aici, dinspre partea de nord a cestui Poem, dinspre halta Docăneasa, se aude fluieratul trist al acelei Locomotive, huruitul trist al acelui Tren sosind/plecând dintr-un/într-un Nicăieri copleşitor!... (Publicitate: „cică vine trenul singur şi scalen!/ vine să ne spună ultimul refren:/ nu mai vine, astăzi, trenul celălalt!/ nu mai are gară, nu mai are cald/ n-ochii celor care aşteptau, atunci,/ vorbe lăcrămate şi picioare lungi!/ celor care, iată, pun scrisori pe foc.../ visul şi urechea tristului van gogh” - Iolanda Cremene)... Nu?

Citit 1124 ori Ultima modificare Vineri, 25 Octombrie 2019 15:48

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.