Da... şi acum Aud (I)

Scris de Ion Zimbru

Luni, 28 Octombrie 2019 00:00

Gândurile mele pentru această Alcătuire erau atât de puternice şi impresionante, încât se materializau, puteau fi atinse, puteau fi văzute mergând, puteau fi auzite plângând, puteau fi strânse în  buchete, în poloage, în snopi, puteau fi surprinse pe cărăruia dinspre Acasă şi Dumnezeu, dinspre Dumnezeu şi Acasă! Gândurile sale pentru mine erau atât de puternice şi impresionante, încât se întrupau, încât se transformau în argumente fizice-chimice pipăibile, invincibile, catalizatoare pentru mergerile şi demersurile mele în spaţiu şi-n timp! Dar şi temătoare, dacă numai îndrăzneam a plănui să le încalc! Păcatele şi greşelile care mă ispiteau la vârsta aceea plină cu imprevizibilităţi inerente/iminente, dar şi căutate/răscolite cu lumânarea, se îndreptau şi se ştergeau şi se neutralizau... de la distanţă! Spre pildă, cuvântul „ruşine”... (rostit de Ea, tocmai de Acolo, către mine)... avea atâta substanţă/consistenţă, dar şi forţă de convingere, încât îl auzeam/vedeam venind prin aer, cu trenul, cu autobuzul, pe jos, până Aici, indiferent la ce depărtare de rostire/expediere o fi fost acel Aici! Şi, desigur, într-o clipită, îmi pierea apetitul de aventură, de chiul, de sudalmă, de răzbunare, de apucături fără de lege... şi de câte şi mai câte atracţii/distracţii îmi stăteau în cale, ademenitoare şi aducătoare de pagubă, de dispreţ, de eşecuri... de legare (imaginară) la stâlpul ruşinii! Sigur că da! Frica de acest stâlp era aşa de stăpânitoare, încât făceam tot posibilul să nu ajung (nici măcar imaginar) în pielea/postura celui astfel condamnat!... Spre alt exemplu, porunca „să nu furi” era cu asemenea voce şi putere trimisă, încât îmi dispărea orice poftă de grădina şi ograda şi buzunarul şi podul şi cuibarul şi cuvântul altuia! Recunosc, am strivit de multe ori această poruncă, deşi ştiam că vine „pasul şi lovitura”! Şi chiar primeam cu vârf şi îndesat, însă convins că merit pedeapsa, că nu se poate fără îndreptare, că nimic nu poate fi mai greu şi mai apăsător decât o conştiinţă încărcată cu potlogării, găinării, urâţenii... şi alte şi alte fapte de „măreţie” şi de „arme”! Şi acum îmi vibrează urechile la vorba-i de muştruluială şi învăţare: „Oare mai ai vrun curaj să te uiţi în oglindă după ce ai poreclit-o pe bunică-ta?... după ce ai furat ouăle din cuibarul găinilor lui bădia Iancu Cujbă?... după ce ai luat nota patru la aritmetică?... după ce nu ai avut grijă să nu sugă viţelul toată Joiana?... după ce ai tras negru peste verde când te-am trimis la prăşit pe Uliu?... după ce ai râs de fata lui Ion Păsat, că-i proastă?... după ce ai ucis cu praştia majestosul grangur din salcâm?... Spune, mai ai curaj?”... Şi acum aud!... Da, şi acum aud!... (Stai să mai vezi!)