Nimeni - absolut nimeni! - nu mă crede când spun că suntem gemeni! Suntem aşa de gemeni, încât ne încurcăm în Identitate! De multe ori, aproape mereu, El crede că-i Eu, iar Eu cred că-s El! De multe ori, aproape mereu, lumea se uită la Mine ca la Dumnealui, şi la Dumnealui se uită ca la Mine! Dar tot nu crede că suntem gemeni, că existăm de când Lumea şi Pământul, că am jurat pe Poezia şi pe Curăţenia noastră de Onoare, dar şi pe Înălţimea şi pe Adâncimea noastră de Onoare, să nu ne călcăm Niciodată pe Cuvânt! Deoarece - dumneavoastră ştiţi foarte-foarte bine, nu? - la Început a fost Cuvântul! Ceea ce surprinde la modul uluitor e că nimeni - absolut nimeni! - nici pe El nu-l crede când mărturiseşte că suntem gemeni!... Sigur că da! Am demonstrat, şi Eu, şi El, că avem aceeaşi configuraţie în reţeaua personală de acid dezoxiribonucleic, dar toţi Credincioşii neagă vehement această Evidenţă! Iată un exemplu! Parabolic, bineînţeles!
„Vine lupul de la stână! vine acru şi încet!/ e flămând, mânca-l-ar oaia! parcă-i ultimul poet/ care nimereşte miercuri la iubire şi la stână.../ şi rămâne să-(şi) mănânce numai limba lui română!// Trece printr-un sat de oameni şi se-ntreabă: unde sunt?/ măcar unul să-l primească şi să-i dea un os mărunt,/ ori măcar cea fărmătură de la prânz, ori de la cină,/ ori măcar un lux (din lampă) după ce-a făcut lumină!// Case triste, ogrăzi goale, pomi cu păsări fără cânt,/ triumfare sepulcrală în văzduh şi pe pământ:/ satul cesta parcă-i Nimeni din provincia Degeaba,/ unde mişună Nimicul către ziua cea de mâine,/ unde şede-nţepenirea şi îşi tot amână graba,/ îşi tot cată frumuseţea într-o lacrimă de câine.../ lacrimă nenumărată şi lăsată mărturie/ după ce-a lătrat la Lună... şi-a fugit... să nu mai ştie!//... Trece lupul, trece vremea, trece săptămâna toată...!/... parcă-i miercuri fiecare zi din satul cesta mut!/ nu apare nici o mână salvatoare la fereastră!/ nici un ochi, măcar să vadă fiara cea mai căutată!/... chiar aşa, chiar dacă este ultima de la-nceput,/ prima de la terminare, de la nepăsarea noastră…/ care, iată, se întinde, se înalţă, se grăbeşte.../ să nu mai audă nimeni cum se moare româneşte!"//... [Publicitate: „lupi urlă şchiopi în simfonia iernii.../ (la primăvară vor muri flămânzi!).../ târâş coboară-n clopote vecernii,/ lupoaica înveleşte puii blânzi!// ucideţi lupii? sunt doar nişte fiare?/ habar n-aveţi că marele păcat/ vă urmăreşte, că nimic nu moare/ cât nu-i pus cerul (încă!!!) la mezat!”//... (Iolanda Cremene - Avertisment)]
