În fiecare dimineaţă, exact la ora când clopotele şi toaca (se) bat pentru chemare la utrenie, cetăţeanul Vasile Vindereu trece-nspre nord-vestul cartierului Ţiglina a IV-a, unde se întinde Dormitorul "Sfântul Lazăr"! Trece cu mers târâş-grăpiş, cu paşi mici şi egali, cu destulă prudenţă, dar şi siguranţă în sistemul său osos şi muscular, în pofida vârstei sale de octogenar lămurit! Şi nu merge cu fruntea-n pământ! Şi nu scuipă pe caldarâm! Şi nu ronţăie achene prăjite! Şi nu mormăie a lehamite! Şi nu manevrează aparatul de telefonie mobilă! Şi deloc nu seamănă cu domnii/ tovarăşii săi de generaţie! Şi tot deloc nu seamănă nici cu mai tinerii săi contemporani!... Şi, desigur, mă impresionează, mă determină să-l urmăresc, să văd unde se duce, de ce se duce, de ce-i atât de tăcut, de tainic şi de punctual! Îl urmăresc fără să mă vadă că-l urmăresc, deşi cred că ştie că-l urmăresc!... Ieri, întorcându-mă de la ziar, l-am zărit din troleibuzul 104, în dreptul penultimei staţii aferente cartierului Ţiglina a III-a! Mă grăbesc să cobor şi să-i aţin calea! Dăm nas în nas, ne dăm salutul de rigoare! Şi-mi surâde foarte serios, aşa, drept semn că nu i-i străină prezenţa mea pe urmele sale! Dar nu mi se arată supărat nici o clipă! Spre plăcuta mea surprindere, mă invită să-l însoţesc mintenaş „la locul faptei”, că are să-mi mărturisească „ceva”, să facă „lumină” totală într-un clarobscur care-l macină de foarte multă vreme şi pe care nu-l mai poate suporta nici o secundă! Bineînţeles, îi mulţumesc pentru că m-a pus în situaţia de a nu mai forţa porţi, uşi şi geamuri deschise... şi-l urmez spre Cimitirul pe care morţii şi viii l-au botezat „Coca-Cola”, în amintirea fabricii care făcea şi desfăcea în apropiere o băutură răcoritoare „botezată”, adică un fel de agheasmă cu zahăr ars şi cu efecte secundare în malaxorul principal al omului automat din zilele cestea de fior şi râs, de veselie pe fond nervos... şi de „alienare a omului de către om”, cum excelent zicea şi de/scria poetul Simon Ajarescu, fie-i ţărâna nestemată şi uşoară în taman Ţintirimul înspre care mă îndrept în compania agreabilă a pietonului Vasile Vindereu!... Mergem într-o cvasi/tăcere interesantă şi promiţătoare, cred! Cred că şi enigmaticul/sentenţiosul meu tovarăş crede tot la fel!... Sigur că da! Iată, dăm colţul din stânga bisericii „Brâncoveni”! Lăsăm un mort să ne taie calea şi ne crucim corespunzător, chiar dacă nu facem parte din cortegiul lămuritului elegant în sicriu!... (Stai să te cruceşti!)
Mic...tratat de Iertare (I) Scris de Ion Zimbru
