ASEMĂNARE

Scris de Ion Zimbru

Luni, 03 Februarie 2020 00:00

Din vârful dealului, se vede acoperişul casei lui Ion Mocanu, învelit cu tablă neagră. Dar şi învelitoarea căsuţei lui moş Gheorghe: un ţugui de paie aşezate cu atâta pricepere, că nici cel mai afurisit viscol, nici cea mai straşnică furtună nu le poate învrăjbi şi nu le poate zvârli de la rostul lor. Însoţit de imaginea acestui ţugui imposibil de uitat, dar şi de imaginea bătrânului de care mă despărţisem oleacă mai înainte, mă las la vale... şi nu-mi pot struni mirarea şi prospeţimea unui gând care îmi dă târcoale şi mă ademeneşte mereu: "doamne, câtă asemănare între moş Gheorghe şi căsuţa lui! acoperişul căsuţei seamănă cu căciula bătrânului: vechi şi sub căldura cărora mocneşte respectul şi înţelepciunea unui ţăran foarte bine lămurit între pământ şi cer! uşa de la tindă seamănă cu intrarea în viaţă, dar şi cu ieşirea lui moş Gheorghe din lume! ograda căsuţei seamănă cu obrazul şi cu sufletul lui: gata de primire şi de ocrotire, caldă şi măturată şi stropită cu apă de la fântână, să domolească praful şi pulberea trecerii sale (dar şi a trecerii noastre) prin frumuseţea şi prin indiferenţa sorţii, pe cărăruia către rai şi iad, către nicăieri şi nimic!"... Uite, gata cu gândurile, trec pe malul hurduduiului - aşa se supranumeşte râpa de lângă moş - intru în ograda de mai sus, dau să-mi fac o cruce, însă ţaţa Măriuca îmi face semn de pe prispă că nu, adică nu a murit! dar ea lăcrămează aşa, de bucurie, poate! sau din obişnuinţă! sau cine ştie de ce... este în stare să însemneze o lacrimă în ochii acestor dumnezei cu pestelcă şi opinci! Gata, intru în tindă, văd o candelă aprinsă, văd un fir de fum, ca un fir de suflet, ridicându-se, ca o şoaptă, spre tavan! şi-l văd pe moş Gheorghe cât de încet şi de frumos încearcă să se aşeze în braţele morţii, să n-o deranjeze, parcă! dar nu se aşează!... aşteaptă ceva, pe cineva!... (lasă, mi-l închipui că-şi zice, că moartea are destulă vreme, poate să mai aştepte o ţâră, nu?)... sigur că da! mă vede, mă fixează cu ochii albaştri printre ceilalţi copii, şi rosteşte uşor, din ce în ce mai uşor şi mai stins: "până acum, am umblat pe drum, am fost înalt... dar nu v-am privit de sus! acum, stau culcat pe pat, sunt lung... dar cred că nu mă priviţi de sus!... nu-i aşa că semăn cu un şotron, cu un omuleţ desenat cu cretă ori zgâriat cu varga pe curăţenia din ogradă?... gata, se termină, sunt din ce în ce mai subţire, sunt şotron, sunt omuleţ!... gata, luaţi şi jucaţi-vă, dar aveţi grijă să nu vă împiedicaţi de tăcerea şi de gândurile mele rămase acasă!"