Sărut mâinile matale, Tată!

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Când am ajuns în ograda cu troscot şi tei, tata se uita la cer. Sigur, credea că de acolo vine drumul/cărarea spre casă, spre acasă. Se uita fără vorbă, cu ochii mai albaştri decât cerul la care se uita. Chiar mă vedeam în ochii lui cum mă apropii de el, îndepărtându-mă, parcă. În ogradă şi în jurul ei, toate substantivele sunt proprii şi toate sunt la locul lor. Toate verbele ard mocnit, sub liniştea trează de la facerea lumii. Adjectivele sunt frumoase, toate. Interjecţiile-s foarte rare. Numai onomatopeele-s mai dese. Fiindcă aici totu-i încă genuin. Natura-i în apele sale, în căldura sa, în frigul său!
Bătrânul pur şi simplu ştie şi vede că sunt eu, că nu poate fi altul, mai ales în locul meu, deoarece eu sunt, numai eu sunt cel care se întoarce acasă târziu, mai târziu, din ce în ce mai târziu. Mă apropii de mâinile-i curate şi scorojite de muncă. Le ţine pe genunchi, ca şi cum ar vrea să-mi spună că am stat, odinioară, să mă legene pe genunchii lui îndoiţi şi scârţâitori de atâta mers până încolo, până încoace, până la moarte şi înapoi. Şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce să zic, nu-s în stare să îndrug nici un cuvânt, nu pot nici măcar să-i şoptesc eternul "sărut mâinile, tată!"...(mă perforează cu albastrul devastator, dar blând, al privirii! ochii lui singuri ştiu tot, nu-i cazul să mai zic nimic, parcă!)...Mai am puţin, vreo doi-trei paşi, şi ajung la mâinile sale, la palmele sale brăzdate de viaţă, de viscol şi ger. Şi văd cum îi lunecă o lacrimă stângă, văd cum îi lunecă o lacrimă dreaptă, văd cum amândouă se întâlnesc pe marginea bărbiei, cum pe marginea unei streşini...şi se fac Una, Totuna, rostogolindu-se prin sfânta ţărnă şi prin straşnica iarbă a ogrăzii, până la poartă, strecurându-se pe sub scânduri, parcă voind să plece undeva. Ating palmele bătrânului deschise spre cer. Văd linia vieţii, văd linia iubirii, văd linia duhului şi văzduhului acestui loc pe care l-a netezit şi l-a sanctificat cu toate uneltele sale, dar şi cu tot sufletul lui aproape mutat în fiinţe şi-n lucruri, în arbori şi-n plante, în răbdarea fără capăt, în aşteptarea fără sfârşit, în fântâna care se aude cum face apă pentru setea noastră cea de toate zilele, dar şi pentru arşiţa zilelor lui din trecut şi de acum. Se ridică şi întinde braţele uscăţive spre tăcerea mea...spre vorbele mele: sărut mâinile matale, bătrâne! am venit să te văd, am venit să mă ierţi pentru târziu! am venit să-ţi spun că poate am să vin mai devreme! am venit să-mi povesteşti despre ieri, despre azi...dar să-mi aduci aminte şi ceva despre mâine! şi să mă duc şi la mama, oleacă, să mă ierte şi ea, un pic!...Da?

Citit 825 ori Ultima modificare Joi, 20 Februarie 2020 18:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.