Cum se desparte un lup în silabe

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Sigur că da... trebuie să recunosc (şi eu) ca toţi recunoscătorii, chiar dacă-s din ce în ce mai puţini! Pe cale de dispariţie, adică! Cine mai recunoaşte (astăzi) ceva? Şi câţi verticali mai sunt, chiar dacă stau lungiţi, cum se spune? Şi, la urma urmei, ce-i cu atâta gratitudine? Ce-i cu atâta pledoarie despre vinovăţie, despre decenţă? Ce-i cu atâta plecăciune? Cu atâta aplecare la picioarele ne/văzute ale Deşertăciunii? Şi ce-i cu atâta şi atâta Dumnezeire? Într-o lume de bahahui şi hartapale nu este, oare, prea mult uzul recunoştinţei? Nu-i, oare, nepotrivită autopersiflarea? Nu-i mai lesne să zvârli cu barda-n lună, să tragi cu puşca-n dimensiuni divine?... Unii consideră şi spun că-i mai bine invers. Alţii spun că invers e mai bine. Eu... cam aşa consider şi cam aşa zic: „Nu l-am văzut de multă vreme. Iată-l, vine dinspre Poezie, trece prin piaţă, trece prin aerul îmbâcsit de nesimţire, dar nu se teme! Nu deranjează şi nici nu ucide păsările rare! Nu plânge cu lacrimile pe faţă! Se apropie de mine cum tatăl nostru! Cum tatăl nostru din greşeală sau din întâmplare! Se apropie, surâde până-n coordonatele cestui Mister etern... şi-l aud! „Trăiască Poezia!” - zice frumos şi înalt ca Ioanid Romanescu. „Să te audă Dumnezeu!” - răspund „în fum de mici şi-n gust amar de bere”. O femeie splendidă ca limba rusă (de anul patru) ne aude şi râde. Îl ştie pe Tudor Gheorghe. Dar şi pe Cato cel Bătrân, tribunul militar şi scriitorul care a rostit memorabilul „Cartagina trebuie distrusă! Cartagina trebuie distrusă!”... Nu? Sigur că da!... ”Să trăieşti, bătrâne!” - îmi şopteşte prietenul meu, persuasiv, stilat, cu sufletul la gură. Îi mulţumesc foarte frumos şi-l ascult, în continuare: „Oare mai ţii minte cum beam vin de viaţă lungă din ulciorul lui Omar Khayyam? Oare mai ţii minte când ştiinţa şi tehnica ne sfidau cu ură, iar noi, nişte mulţi frumoşi nebuni ai marilor oraşe (vorba lui Fane Trifan Decebal Neagu) despărţeam un lup nenorocit în silabe, ne certam şi desenam moartea căprioarei pe geam? Ce mai faci? Cum o duci cu moartea, că despre viaţă nu are rost să-mi mai spui? Te rog frumos, foarte frumos şi mult te rog, pune-mi memoria la testare şi întreabă-mă cum sună Serghei Esenin în limba rusă! Bate-mă şi scoate-mă din cui, răstingneşte-mă în fiecare zi pe altarul Poeziei, sunt poet din greşeală ori din întâmplare, dar să ştii că ai dreptate: Cartagina trebuie distrusă! Cartagina trebuie distrusă!”... Nu? Sigur că da!... Intrăm într-o „bombă” cu barmaniţă halucinogenă, condamnată la viaţă printre cheflii şi cicisbei înţepeniţi. Luăm câte-un „Jamaica” mititel şi începem să credem că „orbul trece prin toamnă/ ca şi cum ar vedea piaţa plină cu crizanteme./ apoi, se loveşte de marginea oraşului/ şi se întoarce zâmbind:/ asta este umbra mea,/ asta este umbra cuvintelor mele!”... Asta, da... recunoaştere! Nu?

Citit 890 ori Ultima modificare Marți, 05 Mai 2020 21:35

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.