Şi tai, şi tai...că s-a făcut mohorul. Se face şi păpuşoiul. Că-i bine semănat şi-i bine prăşit. Mohoru-i rar, dar înalt. Şi lăsat special să crească. Fiindcă are o grămadă de animale nea Gică Mihai. Adun mohor din tarlaua lui, nu dintr-a noastră. A noastră n-are nici un fir de buruiană. Pe toate le-a prăşit biata mama. Că-i place să nu facă treabă de mântuială, ca alţii. Tai mohor şi nu cred că se supără nea Gică. Poate nu mă prinde. Şi, dacă mă găseşte-n tarlaua lui, ce-o să-mi facă? Îi dă tata un rachiu...şi gata. Că şi unelte tot de la tata împrumută. Mereu îl aud la poartă: dă-mi o sapă, bădie!...dă-mi un târnăcop, nene!...dă-mi o cazma, nea!...dă-mi roaba, dă-mi fierăstrăul, dă-mi aia, dă-mi aia, dă-mi cealaltă, dă-mi, dă-mi...! Că el n-are scule. Nu are nici secure, nici topor. Nici măcar cobiliţă n-are. Tot de la tata şi de la mama cere!...Şi, la urma urmei, doar iau mohor pentru vacă, nu iau pentru mine. Că eu nu mănânc mohor. Deocamdată. Oare, dacă am să mănânc şi eu nişte foaie verde fir mohor, ce-are să se-ntâmple? Văd că vacile din sat nu păţesc nimic. Şi fac şi lapte bun. Şi-s şi mai deştepte decât mine. Eu nu vreau să spun că-s mai prost decât vacile, că le-aş lovi-n demnitatea lor de lăptărese fără de care nu se poate. Fără aceste substantive dreptunghiulare şi mari şi blânde şi cu lapte, n-aş fi ajuns acum şi aici, în porumbul lui nea Gică. N-aş fi ajuns acum şi aici, pe Dealul Piscului, cu secera şi funia, cu gândurile astea...şi cu foaia asta verde de mohor în dinţi. Nu-i rea. E chiar interesantă la gust. Văd că nu aud nimic suspect şi nimic deosebit dinspre interiorul anatomiei. Ba, chiar simt că plutesc. Şi chiar încep ridicarea. Şi chiar încep să mă înalţ peste toată această măreţie verde. Şi chiar mă simt deasupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor, deasupra cestei Cărţi de Rugăciuni. Şi chiar încep să citesc un text pe care scrie Psalm. Îl citesc încet, cu luare n-aminte, deşi nu ştiu ce însemnează: "Nu te mânia din pricina celor răi/ şi nu-i invidia pe cei ce săvârşesc răul,/ căci ei se usucă repede ca iarba/ şi se veştejesc precum verdeaţa!// Renunţă la mânie, părăseşte furia!/ nu te mânia, căci mânia duce numai la rău!/ Fiindcă cei ce fac răul vor fi stâr-piţi,/ iar numai cei ce nădăjduiesc în Domnul vor moşteni ţara!"//... Frumos, dar destul de greu! Şi mult! Prea mult! Oare-i chiar aşa de mult? Sau mi se pare?...Gata, iau sarcina pe spinare şi-o tulesc spre casă!...Mâine, am să-i cer bibliotecarului o Psaltire!...[Stai să vezi!]
Amintiri de/spre Mama (V) Scris de Ion Zimbru
