Uite...chiar în noaptea asta, chiar acum şi chiar în clipa asta, părinţii mei îmi vin în vis. Şi visez mult, nu glumă. Şi chiar îmi spun că au citit ziarul cu părerile mele despre ei şi despre ai unor dumneavoastră. Şi chiar încep să-mi facă unele precizări în legătură cu tristeţea şi ticăloşenia exemplară a zilelor şi nopţilor în care îndrăznesc să mai exist. Da, să exist, iar nu să trăiesc. Să supravieţuiesc, adică. Şi chiar îmi reproşează (părinteşte) că eu şi unii dintre dumneavoastră suntem vinovați pentru că se împiedică apa în care nu mai plânge Dumnezeu. Că noi purtăm toată vina dezastrului şi apocalipsului capitalist. Şi că din cauza noastră s-au înmulțit periculos şi chiar greţos de mult guzganii prin dedesubturile Patriei şi păduchii laţi şi rotunzi şi dreptunghiulari pe fruntea ostenită a Ţării. A Ţării care tânjeşte după Ştefan Cel Mare în Cotroceni şi după Vlad Ţepeş în Victoria.
Uite...chiar acum, în clipa asta, părinţii îmi spun că mă aşteaptă. Şi chiar îi întreb şi mă mir unde mă aşteaptă, dacă sunt lângă mine?!...Şi chiar mă duce gândul să întind braţele şi să-i ating. Şi-i ating. Şi dispar. Oare chiar dispar? Nu cred că dispar. Doar atât: nu mai sunt!
Ce să fac? Oare ce pot eu să fac? Mi-i ruşine să-i las să mă aştepte atâta, mai ales că mi-au spus de atâtea ori că mă aşteaptă, dar să nu mă grăbesc. Aşa este, nu mă grăbesc...însă dorul de ei mă determină să mă comport ca atare, să iau o hotărâre unică în viaţă, dacă vreau să-i văd şi să le scurtez aşteptarea. Trebuie să mă apuc de murit, adică. Nu-i de glumă. Şi nici nu glumesc pe seama cestor doi Dumnezei cu pestelcă şi opinci.
Sigur că da!...Mă trezesc de tot! Mă uit pe dealuri şi pe vale! Au dreptate părinţii mei şi ai unor dumneavoastră: apa se împiedică-n buruieni, apa nu mai miroase a plâns Divin!...Sigur că da!...Mă trezesc de tot...şi mă apuc de murit! Nu-i şagă! Încep să mor! Mor foarte repede! Nici nu mi-a trecut prin cap, vreodată, că am să mor fulgerător, cât ai zice fulger, cât ai zice viaţă! E bine! E bine...deoarece nu pot ajunge la ei decât Aşa!
Aşadar, nu mai sunt! În sfârşit, mă pot duce unde nu mai sunt părinţii mei şi ai unor dumneavoastră! Doamne, ce se mai bucură omenimea şi ce mai exultă lichelele! Ce mai graseiază şi mai chicoteşte şobolănimea! Şi cât fals în jurul Unui Fără Sunt! Şi câtă fanfaronadă!...Dar şi ce frumos! Dar şi câtă Candoare! Exact ca atunci, când părinţii mei au început să nu mai fie!...Gata, uite, cătunul cu toate casele la margine rămâne în urmă, din ce în ce mai în urmă!...[Stai să vezi!]
