Domnule, în ziarul de ieri nu am reuşit să smulg nici o glasnică din muţenia ta ne/fecundă! Hai, te rog, pronunţă-te măcar pentru azi, că nu se ştie dac-om mai fi-n cel de mâine! Tu poţi fi sigur că ajungi? Nici eu, cât sunt de veşnică, nu ştiu dacă mai ajung, d-apoi tu! Apropo de ajungere, tu ştii că eu, fără tine şi fără alţii ca tine, nu pot ajunge nici măcar în următoarea secundă? Dacă nu ştii, îţi spun eu, acum! Dar, deocamdată, te conjur, spune-mi de ce mă urmăreşti? Şi, cred că n-ai uitat, începe naibii, odată, să ieşi din tăcerea asta, că mă scoţi din sărite şi n-am să-ţi mai dau atenţie-n vecii vecilor, da? Zi-mi poezia aceea cu Trecerea! Sau pe aceea cu Toamna! Sau pe aceea cu Mine! Nu le mai ştii? Sau vrei să ţi le recit eu? Uite, îţi fac un hatâr şi ţi-o zic pe aceea cu Hoţul de Cai! Dar fii atent, fii foarte atent, fiindcă, în final, am să te întreb dacă-ţi aminteşti unde erai când ţi-am dictat-o! Da? Fii numai ochi şi urechi: "şi voi fura un cal şi voi veni/ cu-n sac de sărutări până la tine,/ răstoarnă-le pe umeri şi la sân/ zăpada credincioasă va rămâne!// tu să nu taci, tu trebuie să ceri/ mai mult, din ce în ce şi fără frică,/ şi eu să plec tocmai unde se bat/ atâţia cavaleri care te strigă!// voi mai fura un cal şi voi veni/ să văd vro sărutare de mai este/ şi să-ţi mai las vro câteva, aşa,/ ca făt-frumos frumoasei din poveste!// tu să nu plângi că iar o să mă duc/ după aceleaşi veşnice săruturi,/ fiindcă ştiu că nu-ţi ajung nicicând/ pentru atâţia fără moarte fluturi!// măcar aşa să afli că am fost/ un fluture de lampă, un nimic/ aprins de la lumină când veneam/ să iau căldură şi muream de frig!// plecările la margine de somn/ au vrut să ne cerşească, să nu mai/ alunece pe lacrimă sărutul/ apropierii hoţului de cai!"... Hei, domnule, tovarăşule, duşmanule, adversarule, filistinule, ticălosule, nenorocitule, simplule, enervantule... hei, nene nu ştiu cum să-ţi mai zic... ţi-aminteşti unde erai când ţi-am suflat în ceafă ceastă frumoasă poezie? Ţi-i ruşine să recunoşti? Erai cu superba de la Contabilitate, în pădurea de salcâmi, aia dintre Lungeşti şi Bălăbăneşti... căutai să-i arăţi unde se ascund fluturii când plouă! Acolo erai! Şi parcă şi tu realizai că nu sunteţi singuri, că mai e cineva-n preajmă, adică eu! Eu, uitucule! Eu, care-ţi trebuie! Eu, aceasta, pe care-o urmăreşti clipă de clipă, pe care-o cauţi chiar şi când ea nu te vrea şi pe care-o ai în toate scrierile tale! Dar când ţi-am dictat poemul cu Trecerea, ştii unde şi cu cine erai? Ştii unde şi cu cine erai când ţi-am sugerat parabola aceea cu Beladona? Iar vrei să-ţi spun eu?
Dar eu nu pot să te iubesc! (II) Scris de Ion Zimbru
