Sunt într-un automobil, pe şoseaua Galaţi - Bârlad, cea mai proastă şi rea şi necăjită şi strâmbă şosea din istoria modernă a cestui meleag minunat, însă uitat de căprarii contemporani. Şoferul este foarte atent la drum. În aceste condiţii precare, este riscant să fii distrat la volan. Poţi să rămâi fără roţi, poate să-ţi cadă motorul pe drum, poţi să rămâi fără viaţa ta şi a altora. E mult mai bine să înjuri guvernele din capitală şi din teritoriu, dar să beleşti ochii, să nu clipeşti, să nu-ţi umble gândul aiurea. Nu?... Sigur că da!... Şi, totuşi, ceva/cineva deosebit trebuie să se întâmple, să te facă să zvârli în uitare tot felul de comitete şi consilii responsabile de aceste dezastre rutiere! Şi, cu precădere, să-ţi pui sufletul pe acordurile înalte ale dumnezeirii care, iată, vi se arată şi vi se descrie şi vi se sugerează şi vi se vântură cu/prin liniştea impunătoare a substantivelor... de vânt! Însă nu numai atât te poate determina să uiţi defectele de pe traseu şi defectele din instituţii!... Sigur că da! Uite, chiar lângă păduricea asta, aproape de ruinele fostului sanatoriu de Vârlezi, vezi o mogâldeaţă albă cu pete negre (sau neagră cu pete albe) printre scaieţi, printre salcâmi mutilaţi, printre gunoaie abandonate de oameni, printre indiferenţă şi denaturare. Opreşti şi nu-ţi vine să crezi: e un căţel zvârlit în voia sorţii sale de câine, e un căţel cu ochi mari, cu o ureche neagră şi o ureche albă, cu alb pe negru în jurul ochiului drept, cu negru pe alb în jurul ochiului stâng, cu tremurare în tot trupul lui mărunt şi dat de mâncare întâmplării şi ne/norocului de a fi prieten al omului, al celui care l-a abandonat în ghearele imprevizibile ale nimerelii. Şi scânceşte. Exact ca un copil scânceşte. Eşti mai mare decât puiul de câine, dar încapi în privirea-i umedă şi spăimântată. Nici nu ştie ce să facă. Se învârte, se opreşte, vrea să spună. Caută apropiere, cere tandreţe, înţelegere... măcar aici, lângă smerenia înaltă a subiectelor de vânt. Despre foame nu zice nimic. Mănâncă pâine cu gura plină. Nu face mofturi. Nu rămâne nici o firimitură. Parcă se bucură oleacă şi frumos, cu ochii mari şi amari. Şi se pregăteşte de singurătate. Cine ştie ce fel de iubitor de câini l-o fi aruncat aici?!... Anonim: "Vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi oprit.../ (şi pentru răbdare, şi pentru mângâiere, şi pentru pâine).../ nu ştiu unde să mă duc, pentru că nu ştiu de unde am fost zvârlit.../ n-am să vă uit până la moarte, aştept, poate veniţi şi mâine!"... A doua zi... numai pete albe pe negru, numai pete negre pe alb!... Fără căţel!
NEGRU pe ALB sau INVERS Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
