COPILĂRIE FABULOASĂ (IX)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Cred că flăcăiandrul tristei figuri trebuie să se oprească. Trebuie să-l rog să facă o pauză de respiraţie. Pentru mine, nu pentru el. El, aflat abia la marginea dinspre început a şcolii, are mai mult calm decât mine... şi mai multă înţelepciune. El, acest exemplu de model al Tristeţii, suportă mai uşor momentul Revelaţiei, al Adevărului despre Ritualul său desfăşurat atâta vreme şi cu precizia unui Destin. Îl rog să stea o ţârică. Şi stă! Şi ce tremur de Steauă se vede din ce în ce mai tare! Şi chiar începe să se audă (tocmai de Acolo) vibraţia Luminii! Şi ce glas înalt şi frumos de Mamă cotropeşte şi leagănă şi descântă Duhul şi Văzduhul Zăpodiei! Şi pot să-l văd pe băiatul Vasile din ce în ce mai umplut cu emoţia Fantasticei Întâlniri! Îi văd ochii negri ca noaptea strălucind sub atingerea Luminii de Mamă, sub atingerea mâinilor unei Mame care nu l-au legănat niciodată! Şi ce lacrimi mari şi rare şi amare nu mai au loc în ochii lui! Se văd şi se aud cum părăsesc izvoarele de sub irisuri! Şi... (nemaipomenit!)... se văd şi se aud cum nu cad pe ţărână şi pe iarbă, cum nu se pierd în uitare, aşa, ca orice lacrimă banală!... se văd şi se aud cum se ridică, una câte una, şi se înalţă şirag tocmai până la dimensiuni şi adâncimi de Steauă Mamă!... Şi simt că n-am ce să-i zic, n-am ce să-i fac, n-am cum să-l opresc din ceastă dumnezeiască admirare/contemplare, din ceastă lăcrămare/răscolire!... Şi Totul se petrece foarte-foarte încet... un fel de Încet aproape de Încetare, un fel de Încetare a Timpului, măcar până la din nou Adormire!... Parcă trece o Veşnicie, nu o Clipă!... Şi parcă tare mult aş vrea să-l sprijin, să-l ajut pe Vasile al ţaţei Aglaia din vale!... Deodată, ca şi cum Ritualul ar fi pe sfârşite, flăcăiandrul tristei figuri... (sigur că da, îi mulţumesc domnului Cervantes!)... îşi întinde liniile din palmă către Steauă Mamă, aşa, în sens şi în semn de continuă Aşteptare şi continuă Revedere!... Plecăm înspre satul haşurat de licurici. Miliarde şi miliarde de Stele Mame ne arată unde-i Calea. Frumoasă şi simplă, indiferentă şi bizară. Mergem încet-încet, ca şi cum (nu) avem de ajuns Nicăieri. Vasile nu zice nimic. Sau zice nimic. Nici eu nu zic. Sau şi eu zic nimic. Aproape de poarta mea, băiatul zice: "Să ştii că suntem fraţi... Maică-mea m-a făcut cu tatăl tău... Mi-a spus tata Ion!"... Uluit? Sigur că da!... Ştefan Augustin Doinaş: "Mai bine ia cornul şi sună întruna,/ să suni până mor către cerul senin.../ Atunci asfinţi după creştete luna.../ şi cornul sună, însă foarte puţin!"

Citit 264 ori Ultima modificare Joi, 29 Aprilie 2021 19:06

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.