PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (I)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Două zile de umblare. Și două nopţi. Deoarece o umblare şi o cercetare atentă pe urmele paşilor pierduţi nu-i una oarecare. E un fel bizar de reconstituire. Dar şi un mod ademenitor. Aşa, ca o aventură. Ca un excurs în memorie, în locul sfânt al meleagurilor unde sunt „stocate” exerciţii şi probleme de curăţenie şi de entuziasm ale Copilăriei. Şi nu numai ale Copilăriei mele, ci şi ale Copilăriilor celorlalţi, şi ale vieţii şi ale morţii tuturor celor care m-au ajutat să înţeleg (?) şi să cred că sunt un mare Nimic şi un Tot mărunt pe o fostă frumoasă Mărgică de Lut.
Iată, numai trei paşi am făcut pe cărarea ducătoare Acolo, şi deja-mi tremură şi-mi sfârâie inima, genunchii, privirea, sufletul...toată alcătuirea asta inutilă! Deja nu mai sunt Acesta. Sunt Acela! Deja simt pulsul vremii/timpului de Atunci! Îmi intră în sânge şi în oase un fel de lumină tămăduitoare, pură, irepetabilă! Şi mă întreb: oare să fie lumina de atunci? şi oare nu cumva Ceva/Cineva se joacă de-a mine? Nu, nu, nu...e chiar adevărat! E acelaşi colnic prin Pădurea Statului, prin Râpa Fasolei, prin tenebre care-mi toarnă temere şi viscolire şi sălbăticire-n artere! E aceeaşi potecă ducătoare-n Poiana Vântului, cel mai straniu perimetru cotrobăit milimetric şi punctual de mâinile şi de tălpile acelui Acum de Atunci! Poiana Vântului – balastiera anilor de lapte şi de şcoală, balastiera în care aflam cele mai rotunde şi şlefuite pietre pentru jocuri şi praştie, balastiera din care tata încărca pietroaie, pietre şi pietricele pentru drumurile spre mai încolo, spre mai departe, spre Nicăieri!...Cariera Poiana Vântului!...Că aşa-i ziceau lucrătorii! Şi aşa-i ziceam şi eu! Aşa-i ziceam mamei: „Mamă, azi mă duc în Carieră, tocmai unde munceşte tata, să-mi strâng două buzunare de pietre frumoase şi vechi cât Istoria, colorate şi albe, rotunde şi cubice...că tare multe păsări am de ucis!”...Şi mama nu credea niciodată că hrăneşte un mare ucigaş de privighetori şi sticleţi, de mierle şi măcălendri, de prigorii şi bâţâitori, de turturele şi pitulici...!...Şi mă lăsa...nu mă oprea nicicând şi nicicum din intenţiile mele...ştia că nu mi-i frică nici de mistreţi, nici de lupi, nici de ciocănitori, nici de şerpi, nici de guşteri şi  nici de monştrii care, chipurile, umblau prin codru şi prin imaginaţia oamenilor „mari”, aşa, ca să ne sperie şi să nu mai umblăm creanga prin pădure! Şi nici de Muma Pădurii nu-mi era teamă! C-o citeam şi-o învăţam pe de rost, toată ziua şi toată noaptea! Şi chiar voiam s-o întâlnesc! Şi să-mi spună cine a făcut şi cine a distrus Poiana Vântului!...Da, sigur că da! Iat-o! E Muma Pădurii! Îi dau bineţe, îi sărut mâinile şi o rog să stea de vorbă cu mine, oleacă, pe marginea Carierei! Şi începe să stea!...(Stai să vezi!)

Citit 534 ori Ultima modificare Duminică, 01 August 2021 22:10

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.