PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (III)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

E frumoasă Muma Pădurii! Toţi zic despre ea că-i femeie urâtă fiziceşte, dar şi sufleteşte...că-i urâtă de toţi cititorii, de toţi ascultătorii, de toţi surzii şi chiorii, de toţi ne/simţiţii, de toţi analfabeţii, de toţi cei care n-au habar că nu se poate o pădure Minunată fără o Mumă minunată!...Mă uit la ea cum stă încet rezemată de crucea „hoţului” Anghel Vasile...şi nici vorbă de asemănare cu vro Cloanţă, cu vro Zgripţuroaică ori vro Cotoroanţă! Chiar îndrăznesc a spune clar că mai degrabă poţi să întâlneşti zilnic o sperietoare-n autobuz, în magazin, în parlament, în biserică...iar nu aici, în Poiana Vântului, pe marginea Carierei din amintire, unde, iată, splendida Maică a Pădurii (cu tot cu lighioane, desigur) mă roagă şi aşteaptă să audă dacă n-am uitat poezia cu Şcoala şi cu Învăţătorul, scrisă ca o cerere de iertare a ucigaşului din gândul meu criminal! Bineînţeles, n-am cum să uit o bijuterie! Fiindcă bijuterie se numeşte îndrăzneala de a cere îndurare, de a-l ruga pe Cel cu Centru peste Tot să-mi cerceteze remuşcările de fiecare secundă! Iată ce aude Muma Pădurii: „un trăsnet aprinsese vişinul din faţa şcolii/ şi a căzut pe alee privighetoarea cu aripile-n flăcări./ dispensarul şi miliţia şi-au îndoliat convingerile şi aparatele (de) radio,/ preotul l-a bârfit pe dumnezeu,/ iar ţăranii au început să moară de dor./ toţi elevii au azvârlit toate praştiile şi au plâns ca la moartea unui om,/ iar eu am plecat cu învăţătorul să căutăm un loc potrivit pentru cimitirul de păsări.// pe valea aceea,/ ca o tragedie între scoarţe de carte,/ nu rămâne decât un sat cu securi înfipte-n pământ.../ şi,/ lângă fiecare cuib,/ câte o candelă strigătoare la cer”//...Nu?...Sigur că da!...
Muma Pădurii lăcrămează. Dinspre nordul Poienii Vântului apare un om. Cred că-l cunosc. E nea Tudor Tonitza din Pupezeni. E strănepotul pictorului Nicolae Tonitza. Şi el mă cunoaşte. Că locuim în Micro 17. Şi suntem de-aceeaşi vârstă. Şi cam de-aceeaşi părere, dacă vine vorba despre pepenii de...Atunci!...Da, iată-l, se apropie agale, cu toporul pe încheietura mâinii stângi! Sărută mâna Mumei, mă salută respectuos şi mă roagă să-i amintesc ceva de/spre pădure! Şi uite-şa sună Pădurea: „tata măsoară drumul pân-acasă/ cu lumânarea ochilor de lup./ lemne de foc întârziat apasă/ înspre genunchi clavicule de cub.// în urma lui pădurea se descalţă/ cu tot cu lupi s-apropie de sat.../ scade lungimea firului de aţă/ şi creşte frunza lemnului tăiat.// curând n-o să mai vină dimineaţă/ şi focul se va stinge pe cuvânt.../ şi tata şi copacii se înalţă/ încet spre cer cu ochii în pământ.// tristeţi de lup se spânzură de ploaie/ inele oxidează pe butuci.../ în (ascuţit)unghi cubul se îndoaie/ sub greutatea lemnelor de cruci”//..(.Stai să vezi!)

Citit 603 ori Ultima modificare Marți, 03 August 2021 23:30

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.