Am crezut că a dat colţul... şi nu m-a chemat şi pe mine la îngropare. Nu, nu a murit. Nu moare moş Ion Mutelcă, aşa, cu una, cu două, cu şapte, cu nouă, cu o mie şi una de boli pe trupul şi pe sufletul lui de consumator. Consumator serios de realitate românească, de nenorocire democrată şi de nesimţire capitalistă. Nu moare moş Mutelcă de dragul Patriei, de sanchi, de ciudă, de dragul ne/aleşilor ajunşi nişte penali şi nişte penibili, nişte cărnuri şi cărniţe care ţin, neapărat, cu ghearele şi cu dinţii, să demonstreze că-s nişte gunoaie cosmice, nişte instalaţii de mâncat rahat, ciuperci, bostan şi borş!... Iată, moş Ion Mutelcă stă la poartă, cu toiagul de sprijin şi de apărare alături, şi-mi vorbeşte încet, corect şi frumos despre sănătatea sa! Uite-aşa îmi vorbeşte! Şi uite-aşa aud!
Pot să-ţi spun că sunt perfect cu sănătatea. Doar mă dor oleacă genunchii. Şi mă şi ţine într-o coastă. Am câteva fisuri la peronee, iar troscotul mă invadează pe ficat şi pe sub unghii. În ochi abia-mi mai suflă, abia-mi mai pâlpâie o anemică şi scheletică scânteie!... Să ştii că nu am nici o brânză peste hotare. Şi nu am nici pământ. Nu am nici casă mare. Nu am nici relaţii. În bătătură, pricăjit şi lămurit, am un palid sfert de câine. El se face că mă latră. Şi eu îl mint că-i dau mâncare, iar copiii mei devorează foaie verde fără pâine!... Sunt sătul de ouă limpezi. Şi leşin din oră-n oră. Dorm pe scaun. Dorm pe masă. Şuier în bucătărie. Şuier deoarece am refuzat intrarea într-o anumită horă, deoarece n-am plătit impozit pe Cuvânt, pe Ciocârlie!... Sunt perfect cu sănătatea. Doar mă rod puţin pantofii. Inima îmi stă ca bleaga şi, din când în când, se zbate. Se zbate ca un ochi privind în traistă cum se termină cartofii. Se zbate ca o pasăre-mpuşcată chiar pe ouă, pe la spate! Chiar coloana verticală (deseori) mă-nţepeneşte. Junghiuri lungi, numai lungi, printre vertebre, deseori, mă încovoaie. Cred că-i vorba de abuzuri culinare. Şi cred că peşte am visat (ultima oară) când am leşinat în baie!... Doamne, doamne, câtă prosperitate ne aduc în casă alde! Alde loază! Resemnarea-mi, numai mila ta înving-o!... Sunt perfect cu sănătatea!... Şi cu toate celelalte!... Dau cu capul de perete... şi-mi şoptesc zadarnic: Bingo!
Mă uit la moş Mutelcă. După cum arată, dar şi după cum se abţine să pornească urletul disperării, are dreptate! Cum să nu-l cred şi cum să nu-l venerez? Şi cum să nu-i respect rănile şi decoraţiile şi medaliile din război?... Printre lacrimi, moş Ion se uită la mine, oftează şi-mi spune: „Mai bine muream pe front!”
