ȚÂNCUL PĂMÂNTULUI (IV)

Scris de Ion Zimbru

Marți, 28 Februarie 2023 00:00

Şi merg, şi merg, şi merg...! Merg la deal! Scapăr un băţ de chibrit! Şi mă uit la ceas! Exact un ceas a trecut de când merg! Mai mult orbecăiesc, adică! Cred că-s pe lângă Sărata, o pădure uriaşă, plină cu basme şi curaj şi frică deopotrivă! Şi cred că mă apropii de Rădeşti, satul natal al Mamei, unul dintre cele mai sigure şi calde leagăne ale Copilăriei! Dar nici o lumină, nici o luminiţă, nici o lampă, nici o lumânare aprinsă la vreun geam! Că reţeaua electrică încă n-a ajuns aici! Doar atât pot desluşi cu auzul meu de măcăleandru: undeva, de undeva, nu ştiu exact de/unde, se aude căţelul/ţâncul pământului...şi doar câte-o pasăre rătăcită-şi fâlfâie zborul pe lângă alcătuirea mea de umbră-n întunerec...şi numai câte-o şoaptă a nopţii mi se pare că mă urmăreşte pas cu pas, milimetric, obsedant...şi numai şuvoiul aducerilor-aminte mă controlează sufleteşte!...Da, iacătă, cineva trece pe lângă mine şi mă salută cu „bună dimineaţa! da’ de unde vii şi unde te duci la ora asta? da’ al cui eşti şi cum te cheamă? da’ nu ţi-i frică? hai, abate-te pe la mine oleacă, până încep să se reverse zorile!”...şi-mi pune lanterna-n ochi! şi zice: „a, da, eşti al Rucsandei, fata Mariei, vădana lui Ion Ureche! nu mai ţii minte că ne-am întâlnit cu vacile prin salcâmăria Trifei şi am cetit poveştile lui Petre Ispirescu? io-s Aftene a lui Nică Boza! sunt fratele lui Petrache, bărbatul Zamfirei! pe ea trebuie s-o ştii, că-i sora maicii tale, nu? ce, nu mă re/cunoşti? nu-ţi mai aminteşti de mine?”...şi-şi pune lanterna-n ochi!...Da, el este!...omul care avea să fie ucis pentru-n sân de cireşe! l-a prins şeful cireşului şi l-a bătut până când i-a sfărmat toate amănuntele din el! dar a murit după ani şi ani! aşa s-a chinuit, sărmanul!...Îi zic: „nu, nu merg, bădie Aftene! vreau să ajung mai repede la Zimbru, că de-o primăvară nu i-am văzut pe părinţi!...matale ce mai faci? unde te duci la ora asta? acu’, eu sunt mai mic...şi-ar trebui să-mi fie frică pe coclauri, la vremea asta...dar matale nu ţi-i frică?”...el oftează şi răspunde: „apoi, nepoate, nu mi-i frică...pe aici sunt numai oameni buni...mă duc la gară să aştept trenul de la Bârlad, că-mi trimite soră-mea nişte pâine! da’ hai la mine, să-ţi dau o mână de cireşe...că până la şase am timp s-ajung la gară!”...Şi intru, şi-mi dă două buzunare de cireşe, şi-mi spune că un om din sat are-n grădină un cireş minunat, şi că vrea să-l ”controleze” cândva, mai târziu!...Îi mulţumesc şi plec!...Nu ştiu exact de/unde, se aude căţelul/ţâncul pământului!... (Stai puţin!)

Divina Tragedia, Colecție