ŢÂNCUL PĂMÂNTULUI (VIII)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 04 Martie 2023 00:00

Mama aude vorbele mele de iertare şi de resemnare şi de renunţare! Se opreşte din mergere! Şi se întoarce! Şi tace! Şi eu încremenesc! Şi tata-i statuie! Chiar aşa! Oare ce se-ntâmplă? Că doar nu am jignit cu nimic, pe nici unul dintre ei! Parcă se prăbuşeşte cerul pe mine! Parcă veşnicii trec, nu secunde! Parcă sunt condamnat la spânzurătoare şi aştept călăul să-mi pună ştreangul! Tata se uită la mine cu lacrimi albastre! Mama se uită la mine cu lacrimi verzi! Eu mă uit la ei fără lacrimi! Parcă suntem toţi într-un pliu al timpului... şi-l aşteptăm pe Marele Ispravnic să (se) pronunţe! Dar, spre ne/surprinderea mea, se pronunţă Mama! Uite-aşa se pronunţă!... „Tu de ce nu plângi? Eşti aşa de supărat pe mine, că nu mai ai nici lacrămi? Eu, dragul mamei, sunt aici, în casa în care te-am făcut şi v-am făcut pe toţi! Eu nu-s cu tine, cu voi, acolo, singuri, printre străini! Dacă aş putea, aş sta şi lângă voi, şi aici! Acolo, în lumea unde a trebuit să vă duceţi, e altă lume, adică o lume diferită de asta, în care aţi învăţat fiecare ce însemnează cu minte şi cuminte! Acolo, în lumea unde a trebuit să vă trimet, sunt tot felul de ademeniri, de capcane, de amăgiri... în care puteţi pica oricând! Te rog să mă ierţi că ţi-am făcut morală, că te-am muştruluit pentru ţinuta asta vestimentară nepotrivită la un flăcăiandru care cunoaşte pe dinăuntru şi pe dinafară ce este CÂNTECUL CĂŢELEI şi VACA lui Serghei Esenin! Te-am dojenit ca o mamă îngrijorată de apucăturile şi de viitorul unui copil! Jur că eu n-am vrut să vatăm sufletul şi orgoliul tău de băieţandru aflat în marea bătălie cu tentaţiile şi morile de vânt!... Cum, adicătelea, vrei să te-ntorni? Chiar aşa ai ajuns de mândru? Nu mai suporţi nici o observaţie? Ziceai, odinioară, că ai să vii să stai şi să trăieşti aici, în inima Zimbrului... şi că ai să scrii cele mai frumoase poezii despre Mamă şi Tată... iar acu’, gata, te-ai cătrănit dintr-o mustrare maternă şi vrei s-o tuleşti? După ce că n-ai venit măcar de Paşti, adică ne-ai uitat o primăvară întreagă, acu te mai şi bosumfli! Hai, că n-am să-ţi mai zic nimica, niciodată! Chiar am să bat din palme şi am să-ţi spun că eşti cel mai chipeş din lume, indiferent de hainele şi de vorba pe care le porţi! Hai, te rog frumos, fii copilandrul de atuncea... când împărţeam o turtă la toţi... şi lăcrămaţi de bucurie!”... Sigur că da! Ne aşezăm pe prispă! Mama rupe o foaie de plăcintă şi o aşează-ntre noi, pe-un şervet alb! Iar Tata aduce o ulcea cu vin!... Şi cât de aproape, Doamne, cât de aproape se aude Ţâncul Pământului!