Atunci... aşezată între mine şi soare, mirarea cu pene îmi pare enormă. E o mirare cu pene negre. Această mirare stă tocmai pe vârful salcâmului uriaş din grădina lui bădia Iancu Cujbă. Stă pe o creangă subţire ca vântul care bate cătinel şi o leagănă supt privirile mele lacome de orgoliu şi moarte. Stă şi croncăneşte elegant, sacadat, indiferent, sigur şi mult, spre apus. Spre apusul meu, nu al ei. Că ea, din câte mi-a povestit mama, nu are apus. Nu are nici răsărit, nici miazănoapte, nici miazăzi. Are tot şi are nimic. Şi nu cere nici nimic de la tot, nici tot de la nimic. Doar atât: stă şi se leagănă şi croncăneşte spre apusul meu. Şi nu-mi convine. Mă simt cotrobăit în proprietate de către această cioară fără vopsea, autentică, enormă, aşezată între mine şi soare. Şi soarele-i chiar în dreptul ei. Parcă văd numai o umbră de cioară. Parcă văd o umbră croncănind. E bine. Nu-mi intră razele în ochi când voi trage în ea. Că asta vreau să fac. Să-i iau croncănitul. Să-i iau viaţa şi legănarea. S-o omor. Să nu mă mai sfideze cu cârâitul ei înfiorător în mintea mea de belit fără scrupule, fără milă, fără suflet, fără Dumnezeu. Am să trag în ea. Că mă simt şi mă văd Robin Hood, Wilhelm Tell, Alfa şi Omega... şi nu ştiu ce pupăza mai cred că sunt! Că nu-s un nimeni, nu-s un anonim, nu-s un "om" de rând, dacă am arc şi săgeţi, nu? am arc din lemn de corn, tare, dur, să nu mă lase în pană, să-mi satisfacă toate poftele mele de a ucide mirări cu pene negre, mirări cu pene albe, mirări cu pene colorate, mirări fără pene...! şi am săgeţi nemaipomenite, din stuf drept ca lumânarea, cu ţâf de lemn ascuţit în capătul dinspre mirare, să nu scape nimic din lovitura acestor linii mortale!... Şi, uite, îmi sticlesc ochii şi pândesc! scuip mereu în palme şi aştept momentul cel mai bun ca să întind arcul şi săgeata înspre croncănitura neagră! şi s-o văd cum cade la picioarele mele! şi cum imaginea acestei izbânzi îmi rămâne în istoria ochilor, să fie arătată posterităţii, să afle toată lumea acestui pământ cum am terminat o mirare cu pene negre, cârâind spre apusul meu, spre apusul altora la fel de "deştepţi" ca mine!... Şi, uite, cârâie şi o doare-n pană de gândurile mele, de pofta mea!... Gata, încep să mă pregătesc de moartea ciorii, încep numărătoarea inversă! că nu trag aşa, la întâmplare! nu risc să rămână în viaţă această umbră vinovată că-mi tulbură apusul şi copilăria! nu mă joc de-a moartea mirării! trebuie s-o străpung sigur, s-o dau jos dintre mine şi soare, acum!... (Stai să vezi!)
MIRARE cu PENE (I) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
