Transportarea persoanelor în comun presupune respectarea unui minim de igienă, dar şi de atitudine civică personală şi colectivă
Adică, altfel spus, nu mă sui în autobuz cum ţopârlanul cu plămânii plini de penultimul şi de ultimul fum lung de ţigară ca să-l suflu în nasul celorlalţi. Nu mă agit şi nu dau din coate ca pălitul de dambla, să mă strecor spre un fotoliu liber, indiferent că-s la prima vârstă, la vârsta a doua, la nu mai ştiu care vârstă circulă cu mijloacele noastre prăfuite şi încinse şi scrise cu arhaismele şi neologismele ţicniţilor contemporani. Adică, tot altfel spus, nu clefăi şi nu pocnesc din gumă, aşa, ca s-o fac pe interesantul şi să demonstrez că mă doare-n bacalaureat de conformişti şi de regulile unei civilizaţii fără de care ne mâncăm ficaţii reciproc şi dezavantajos.
Nu mă urc în autobuz cu motani şi câini şi alte fiare, chiar dacă am aprobarea şoferului, fiindcă printre călători se găsesc destui sconcşi frauduloşi, care-ţi perforează tot ce ţi-a mai rămas întreg din acest iureş pestilenţial. Şi nu troncănesc şi nu ţip tot felul de inepţii la telefon sau cu colegul/colega de scaun. Puţintică morală mi-ar spune că nu interesează pe nimeni din jur ce am făcut ieri, ce a gătit nevasta în bucătărie, ce tâmpenii am văzut şi am auzit aseară pe aiuritoarele canale ale televiziunii. Puţintică morală mi-ar interzice să povestesc în gura mare cât de deştept e nepotul meu, de câte ori l-am pus la oliţă, cât de repede învaţă să aibă tupeu în faţa babei şi a moşneagului, aceşti vajnici şi depăşiţi crescători de copiii altora, cât de frumos sar ei într-un picior şi scuipă ritmic pe trotuar, aşa, din fragedă copilărie, să vadă şi scuipătorii adulţi cât de corect sunt urmaţi în apucături.
Sigur că da! Iată, sunt în autobuz. E dimineaţă. Nu mai sunt locuri. Mă ţin de bara orizontală din mijlocul autovehiculului. Şi n-am cum să-mi pun palmele la urechi. Şi mi-am uitat şi căştile antifonice acasă. O mala/divă zburlită, gălăgioasă şi cu cizme de vară, un fel de maimuţă cu pedale, şi un mârlan cu ochelarii pe ceafa zero cu lanţ, un fel de ţopârlan cu mustăţi, cam de patruzeci de ani fiecare, vorbesc aşa de tare încât pică literele din ziare, încât numai vocea/timbrul care anunţă staţia următoare le mai acoperă urlarea.
Şi ce discuţie! Ce subiecte! Ce gesticulaţii! Dar nimeni nu zice nimic, nimeni nu are curaj să le atragă atenţia că deranjează prin tăria şi stupiditatea vorbelor care cutreieră autobuzul ca nişte pietre zvârlite spre Maria Magdalena. Am eu curaj.
(Stai să vezi ce-am păţit!)
