Locomotiva aleargă prin noapte, spre Bereşti, şi face ca toţi dracii. Iată, se aude cum mecanicul dă din aburi şi din fum şi din fluier. Trenul face ca trenul. Eu fac, uite-aşa, ca locomotiva, ca vagoanele! scot fumuri şi aburi şi sunete pe nări şi pe urechi... aşa de mult m-am "lipit" de Miţa! şi aşa de mult se bucură (şi ea) că se apropie tunelul dintre Bereşti şi Tălăşmani, cel mai lung tunel din ţară, tunel în care se pot întâmpla multe aventuri şi multe grozăvii, tunel în care, uite, fluierând sfâşietor, locomotiva intră ca într-o black hole - (tunel în care, iată, mi-aduc aminte, era să se consume o tragedie, dacă... nu intervenea Cel de Sus... în anii '70, când vagoanele erau pardosite cu scânduri, când băncile erau numai din scânduri, când şi portbagajele erau tot din scânduri, când partidul şi guvernul erau numai din scânduri, când chiar şi călătorii erau din scânduri, şi când polimerii începuseră să ia locul scândurilor... când un popă beat lemn sare ca Sarsailă, se zguduie din toate încheieturile sfinţiei sale, scârţâie şi dă din toate articulaţiile şi din toate cusăturile sutanei, însă nimeni dintre toţi aceşti navetişti nu bagă de seamă că palida faţă bisericească uită de tot, de smerenie, de biserică, de toate cele curate şi se înfăşoară/desfăşoară într-o sarabandă aiuritoare, îşi toceşte bocancii în hore şi sârbe nemaipomenite în tren, vreodată... toţi parcă-s scăpaţi de la Socola, în frunte şi-n suflet cu sergentul biblic, toţi parcă-s atinşi de "sfânta" dambla, parcă-s muşcaţi de streche... până şi controlorul de bilete şi de buzunare sare şi urlă şi-i ţine hangul pârdalnicului apostol scăpat din coordonatele divine. Brusc, două scânduri din pardoseala vagonului se crapă şi se rup, iar popa, cu mâinile deasupra capului, se prăbuşeşte "blagoslovind" pe traverse. Nu se aude nici un strigăt, nici un văleu. Călătorii amuţesc. Trenul, fluierând ca la intrare, iese din tunel şi-şi vede de treabă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai târziu, muncitorii de la linie, opriţi pentru ora de masă, rămân cu turtele şi cu sarmalele-n aer când văd cum răsare din tunel un popă galben şi prăfuit şi afumat şi spăimântat, făcându-şi semnul crucii, dar şi binecuvântând bucatele ieşite în calea-i ferată, din care înfulecă de foame şi de bogdaproste)... Miţa, splendoarea guralivă, mă strânge de mână şi-mi şopteşte: "ce faci? suntem în tunel! nu vezi că suntem în tunel? chiar stai degeaba? nu vezi că-i întuneric?"...
Sigur că da! ca să ajung la comutator, mă caţăr pe banca din faţă şi aprind becul chior... ca şi mine!... (Stai să vezi!)
