Şi ce bagaje grele are Miţa! dar nu crâcnesc! dimpotrivă, mă simt şi mă consider un fel de Sisif modern şi îndrăgostit de nu ştiu care naiadă! mă simt un fel de cavaler duduind de romantism şi respect, un ultim tributar al eleganţei, un discipol al galanteriei... un preot la picioarele şi la porunca unei preotese ciudate, unei misterioase "trufandale"!...
Sigur că da! car şi nu scot nici o vorbuliţă, mai ales că Miţa zâmbeşte din ce în ce mai mult şi mai "tare"! o "bate" chiar şi pe Mona Lisa în materie de surâs! şi mă căpiază, şi mă determină să nu renunţ, să nu trântesc bagajele şi să plec la dracu-n praznic, dacă de Iaşi aproape că am uitat!...
Sigur că da! oare nu cumva Miţa îmi pregăteşte o surpriză? oare nu cumva vrea să-mi arate unde se ascund fluturii când plouă? oare nu cumva am să plec îmbrobodit din Dealul Bârladului? oare nu cumva trebuie să fiu mai prudent? dacă risc vreo altercaţie cu părinţii ei, acum, în toi de noapte? dacă pune cine ştie ce rapalăi să mă cotonogească? şi eu "nu le am" cu cafteala! nici nu ştiu să fug, măcar! oare nu-i mai bine să mă opresc şi s-o întreb ce are de gând cu mine, să fie sinceră şi să-mi zvârle adevărul în faţă?... Nu, nu mă opresc! dacă vrea să-mi dea mâna, iar eu mă sperii degeaba, dârdâi aiurea sub imperiul acestei perspective?... Iată, îmi trec prin creieraş două versuri ale lui Ioanid, mistuitoare şi eterne: "dacă există un dumnezeu,/ nu poate fi decât femeie!"... Şi, acestea fiind postulate, cum să abandonez aventura, cum să rezist întărâtării în desfăşurare?... Gata, iată, fantastica mea Miţă îmi zice şi îmi arată că mai avem oleacă până la poartă! uite, stă chiar în casa de la colţ, aia fără nici o luminiţă la început şi la sfârşit! gata, vine un câine mare şi verde la poartă! inima îmi bate de trei ori şi se opreşte! iată, Miţa ia bagajele, nu-mi mulţumeşte, însă îmi promite că aprinde un bec, aranjează "ploile" cu mă-sa, apoi vine să mă bage în odaia ei şi în seama idilei din miezul întunericului şi din nădejdea mea devastatoare!...
Sigur că da!... o văd cum se face nevăzută în casă, văd un bec după geamuri, văd câinele mare şi verde adulmecând gărgăuni de zimbru şi patrulând printre mine şi mult aşteptata Miţă!... o oră, două, trei... zadarnic!... iată, se revarsă zorii, încep să aud că vine trenul de Iaşi!... alerg să-l prind! şi-l prind! am inima amară, dar mă consolez cu gândul la tăcerea lebedei şi la Ioanid Romanescu: "şi totuşi printre fericiţi mă număr.../ trăiască poezia şi marii visători!"... Sigur că da! negreşit, am să mă dau jos şi am să mă duc să-l văd!... ATÂT!
