De obicei, nu răspund şi nu mă reped să deschid când aud ciocănituri la uşă. Dacă nu sunt singur, are cine rezolva "bătaia"
Dacă nu-i nimeni cu mine, ascult de patru ori cioc!... şi mă duc să văd. Şi, dacă n-a plecat, nu-i rău. Dacă s-a dus, înseamnă că-i bine. Când aud că insistă, nu pot să nu-mi aduc aminte de Beethoven şi de celebra bătaie în uşă a lăptăresei sale. Deci, dacă insistă, ascult de trei ori cele patru ciocănituri şi mă îndrept spre uşă. Mă îndrept, nu alerg. Fiindcă, în ultima vreme, cu precădere în fiecare zi, sunt strâmbat/sfârtecat de zgomote. Şi, şi ciocăniturile la uşă sunt zgomote, nu?...
Sigur că da! iată, sunt singur acasă, citesc şi scriu memoriile altora! (pe ale mele am să le scriu când am să încep să le uit)! am căştile antifonice pregătite, în caz că începe agresiunea decibelilor dezlănţuiţi de imbecili! mi se pare că am să am o după-amiază liniştită, atipică!... Şi aud: cioc! cioc! cioc! cioc!... de trei ori câte patru, dar nu am nici o grabă! de data asta, îmi propun să nu răspund nici dacă ciocănitorul sau ciocănitoarea insistă! la urma urmei, nu sunt obligat, nu? mai ales că, de fiecare dată, m-au "lovit" numai surprize când am deschis, nu? ba un "biet" călugăr strânge bani pentru cai verzi pe pereţi, ba un "amărât" de pe la cabluri îmi turuie şi îmi împinge nu ştiu ce ofertă în nas, ba nu ştiu care chefliu şi-a uitat adresa acasă şi a nimerit la altă uşă, ba...!
Sigur că da! nu vreau să mai deschid, chiar dacă insistă mult şi bine!... însă, iată, acum, insistenţa mi se pare stranie, interesantă, urgentă! "calitatea" înverşunării miroase a dramă, frizează tragismul simfoniei a V-a, beethoveniene! chiar încep să simt na! na! na! na!... pe timpane, încep să descifrez şi să înţeleg un destin în desfăşurare dincolo de uşă, un trup şi un suflet în pericol! ştiu şi cred că numai Deşertăciunea se străduieşte astfel! doar Ea, ceastă lege inexorabilă/implacabilă, îndrăzneşte să aibă asemenea "calitate"! doar Ea poate stârni mila şi umilinţa, dar şi forţa şi răbdarea! numai Ea poate avea "curăţenia" unei Proaste, însă şi aroganţa "mizeră" a unei Deştepte!...
Şi, dacă sunt sigur de/spre acestea toate, de ce naiba nu răspund? de ce o tot fac pe zmeul şi pe transcendentalul dincoace de uşă? oare nu-i mai bine să deschid, să văd, să ascult, să rezolv... şi să continui bătălia cu memoriile celor care le-au uitat?... doamne, ce fel de bătaie în uşă, la uşă!... Iată, pun ochiul drept pe vizor, şi nu-mi vine să cred ce văd! pun ochiul stâng, fiindcă dreptu-i mai chior, şi tot nu-mi vine să cred ce văd!... (Stai să vezi!)