După cum aţi citit în ziarul de alaltăieri şi de ieri, sunt Florentina Tutun. Şi, din când în când, merg la plimbare cu fotbalistul meu înalt, frumuşel şi căscat. Nu mă mai turuie cu sunete/reluări de pe stadion. Şi-o fi dat seama că, zgâriindu-mi timpanele, mă poate pierde. Sau, mai bine zis, că nu mă poate cuceri. Chiar mă înfierbântă o brumă de bucurie când văd ce tăcut şi lin a devenit începătorul meu curtezan. Mergem spre faleză, spre încolo, spre încoace, spre nicăieri. Crede că mă gândesc la el. Cred că se gândeşte la mine. Firesc, nu? Îşi furişează coada ochilor în direcţia mea, dar tace. Tace mult. Nici măcar nu zâmbeşte. Şi iar mă traversează ideea că cel de Sus mi-a pus mâna pe creştet. Şi iar mă amăgesc la gândul că sportivul de lângă mine-i pe calea cea bună. Şi iar mă gândesc la mama şi la faptul că sunt, în sfârşit, mulţumită de flăcăul buimac. Şi mergem, şi tăcem, şi mergem, şi tăcem...! Chiar aş vrea să-mi spună ceva.
Consider că, după atâta meditaţie, o să-mi şoptească cea mai frumoasă şi elegantă şi lungă declaraţie de dragoste, de pace şi iubire. Nici vorbă. Tace chitic. Tace ca o minge în iarbă. Dar nici eu nu-i zic nimic. Îl las să clocotească, deşi nu se vede nimic pe suprafaţa lui. Oare nu are curaj? În afară de cele urlate în stadion, oare nu ştie, nu a învăţat nimic? Oare nu cumva îmi fac griji fără motiv?...Sigur că da!...şi mergem, şi mergem, şi tăcem, şi tăcem, şi tăcem...! Brusc, fără somaţie şi fără alt fel de avertisment, fermecatul şi fermecătorul meu cicisbei începe să scuipe înainte, în stânga şi în dreapta, printre dinţi, stilizat, ca orice măgădău contemporan. Scuipă continuu, nu-i pasă de prezenţa mea. Parcă trage la ţintă, aşa de sigur îşi reglează tirul şi rafalele de salivă. E aşa de concentrat cu această scârboasă apucătură, încât nici nu mă aude când îi atrag atenţia, când îl rog să nu mă confunde cu maimuţele şi cu para/şutele printre care sigur se comportă în lipsa mea.
Mă opresc. Se opreşte. Se opreşte din mers, nu şi din scuipare. Se uită la mine, dar nu mă vede, nu mă aude. Se uită prin mine, cred. Ca printr-un geam se uită. Când, în sfârşit, îşi termină stocul, nu prezintă nici o scuză, nu cere nici o iertare. Dimpotrivă, după cum arată la moacă, parcă ar fi scris nu ştiu ce pagină memorabilă în istoria iubirii. De data asta, îi declar vehement că-i ultima oară când îi mai tolerez săriturile de pe fix. Promite că o să fie mai atent, că o să citească nu ştiu ce coduri şi reguli de bun-simţ, că va fi un arbitru al eleganţei masculine, un îndrăgostit fără cusur. (Stai să vezi!)
