Sigur că da, trebuie să-l caut pe nea Măzăriche, să-l caut şi să-l felicit şi să-l cinstesc pentru minunăţiile sale scrise, pentru curajul său şi pentru perseverarea sa diabolică! Iată, îmi zic, un om care ştie rostul cernelii şi al peniţei între cer şi pământ! Iată, îmi zic, un om care, în sfârşit, ştie să aştearnă acest lichid pe hârtie, cum numai la Începuturile lumii a ştiut să-l aştearnă Cel de Sus pe faţa văzută şi pe faţa ascunsă a cerului din tot şi din toate, pe amăgirile şi pe dezamăgirile din chip şi din închipuire!... Iată, îmi zic, un om care ştie mai bine decât mine ce înseamnă "eu sunt cel ce sunt" şi "cel ce este m-a trimis la voi"!...
Sigur că da, nu? Da, uite! Dacă-i strâmb, curcubeul alb-negru se îndreaptă puţin, prezintă scuze că n-a ieşit colorat... şi mă salută ceremonios, ca şi cum ştie cine urmează să vină. Dacă-i drept, se îndoaie puţin, dar condescendent, clipeşte înalt şi trist că-mi zgârie speranţa cu alb-negrul lui nepotrivit pentru acest fel de eveniment, mă salută şi-mi declară că urmează să vină exact cine urmează să vină. Nu pun la îndoială spusele curcubeului, dar nici nu mai pot crede cu atâta vehemenţă, cum odinioară, în bazaconii metafizice.
Nu mai cred nici în baliverne fizice, darămite în de-astea guvernate "spiritual", cum se fasolesc (exprimându-se, lăudându-se, delirându-se) deştepţii filozofiilor noastre, gnosticii şi agnosticii acestui întristat şi încăpăţânat Necunoscut, acestui Nimic în Mişcare, acestui Mare Nimic!... Şi, să nu ies din sfaturile şi din poruncile şi din învăţăturile mamei, invit curcubeul pe prispă, la o dulceaţă de cireşe amare, la un pahar cu apă, la o carafă cu vin, la o altă aducere aminte despre mereu altă şi altă sosire. Ăsta, cel mai frumos Făt al refracţiei şi reflexiei şi dispersiei Luminii, încă scâncind în scutecele primului Cuvânt, dă din alb şi din negru, îmi refuză rugămintea... şi începe să se coloreze de ruşine, dar şi de emoţia întâmplării iminente. Iată-l, se uită peste umăr, se întoarce cu faţa spre locul unde se uită, ridică palma streaşină la ochi şi-(mi) şopteşte cele mai scumpe cinci cuvinte din nimic şi din tot: "gata, se vede conturul sosirii!"...
Încet, foarte încet, sub semnul unei consuetudini scrise şi citite pe filele bunului-simţ, mă caţăr în tei, mă sprijin de Făt-Frumosul Luminii... şi nu-mi vine să cred, însă cred mai mult ca oricând: se apropie sosirea!... Din ce în ce mai colorat, curcubeul duce mâinile la ochi şi strânge nişte plâns pentru mai târziu. Pe prispă, doinind murmurat, într-un demult relativ/absolut, mama pregăteşte dulceaţă de cireşe amare... pentru sosire! (Stai să vezi!)
