MĂZĂRICHE PREPELEAC (XII)

MĂZĂRICHE PREPELEAC (XII)
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Încet-încet, ca într-un film întors, nea Măzăriche îşi opreşte zâmbetul, se lipeşte de urechea mea şi mă întreabă dacă măcar am răsfoit "Moartea... ca explicaţie a vieţii", cartea care, zice el, va limpezi multe nebuloase, va şterge multe angoase, va demonstra că nu există buricul pământului pe nici un Pământ de oriunde. Sigur, în afara scrisorilor despre plecarea ultimei sosiri, i-am cercetat şi studiul dintre ghilimele. Se observă clar că omul meu de pe Calea Zimbrului a studiat "Arta de a muri" a lui Mircea Eliade, că pentru el moartea în sine nu-i groaznică, dar nici fermecătoare, nu-i urâtă, dar nici zână, nu-i înaltă, dar nici adâncă, nici simplă, dar nici complicată... adică, literalmente, e o bagatelă care dă fiori, dar şi amuză.

Şi, bineînţeles, toate aceste stări numai în relaţie cu modul ne/muritorilor de a "vedea" această banalitate. Interesant, nea Prepeleac observă că omul "viu" confundă farmecul/brutalitatea morţii cu liniştea/durerile trupului părăsit/invadat de boli. Tot ca o pildă, prietenul meu de cireşe amare îşi invită prezumtivii cititori să admire parabola din balada "Mioriţa", dar nu în sens grosier, ci în toate sensurile tămăduitoare, chiar dacă triste, ale seninătăţii. Dar, şi mai interesant, parasimpaticul Măzăriche explică moartea ca fiind o necesitate fundamentală, ca fiind "ceva" fără de care nu se poate nici o viaţă, aşa cum înţelegem noi, acum, această artă de a trăi. Şi dă un exemplu naiv, chiar dacă neverosimil, însă destul de persuasiv.

Şi pentru atei, şi pentru habotnici, deopotrivă. Astfel, cică o femeie (se) întâlneşte cu un bărbat, într-un crepuscul de dimineaţă, la o răscruce. Ca doi oameni respectuoşi, se salută, se întrec în multe şi diverse formule de amabilitate. Bărbatul, curios de sprinteneala matinală a "arătării" cu ie, catrinţă,  năframă de borangic şi papuci împodobiţi cu paiete, o întreabă câţi ani are şi unde se duce aşa repede şi plină cu entuziasm. Femeia tace o clipă (de suspans) şi graseiază devastator: "Am două miliarde şi cinci sute de milioane de ani, fix. I-am adunat aseară, cu fetele din cartier, la un ceai, şi le-am făcut o surpriză. Le-am spus că mă mărit. Mă grăbesc să ajung la bună/starea civilă, fiindcă mă aşteaptă mirele mai sărit decât mine cu un miliard şi ceva. Apoi, facem o mie de ani/lumină de miere. Şi, după aia, ne apucăm de trăit. Dar tu câţi ani ai? Hai, mergi şi tu cu mine să vezi şi să auzi doi «DA» fără de moarte? Te iau drept cavaler de onoare! Arăţi foarte bine, chiar foarte bine, mult mai bine ca mine, mult mai chipeş ca soţul meu!"... Oare s-o fi dus?... (Stai așa!)

Divina Tragedia, Colecție

NEC PLUS ULTRA, Colecție

Citit 942 ori Ultima modificare Vineri, 29 Decembrie 2023 00:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.