Aşa trebuia să-i fi spus, dar mereu am uitat. Aşa trebuia să-i fi spus, dar nu ştiu de ce uitam totdeauna, când venea. Când venea, îmi lua minţile. Şi venea în fiecare secundă. Acum, nu mai vine. Nu mai vine, însă îmi aduc aminte ce trebuia să-i fi spus. Aşa trebuia să-i fi spus: "Dimineaţa, după ce (mi se) deschid ochii, cu faţa spre răsărit (spre răsăritul meu) îmi fac semnul crucii (crucea mea) şi îi mulţumesc celui de Sus (ori de Jos, că-i tot Una) pentru că m-am trezit viu. Şi, apoi, mă spăl cu plânsul viei (viei mele) pe care-l păstrez (cu sfinţenie) în lăcrămătorul de mai târziu!"...Da, aşa trebuia. Însă, în nevrednicia mea prematură, credeam că-s nemuritor, credeam că acest fel de uitare-i necesar. Credeam, vorba lui Eminescu, "nu credeam să-nvăţ a muri vrodată..."...
Şi, şi mai mult decât atâta, în loc să mă străduiesc a fi vrednic de moarte, mă străduiam a fi nevrednic de viaţă. Desigur, fascinat de cruzimea lui Raskolnikov şi de naivitatea lui Don Quijote, mă consideram deasupra tuturor, mă vedeam în locul oricui, mă durea-n pălărie de Ne/Cunoscut, de alfa şi omega, de...! Numai mama, când intervenea cu duhul blândeţii ori cu duhul nuielei, mai reuşea să-mi pună gărgăunii sub ascultare şi să-mi aşeze carcasa pe linia de plutire. Şi nu numai atât trebuia să-i fi spus celei care venea în fiecare clipă, dar eu uitam, iar acum nu mai vine, însă îmi amintesc perfect. Iată ce trebuia să-i mai fi spus: "La amiază, când păsările fumegă în zbor, mă duc la biserică (la biserica mea) şi stau pe genunchi. Apoi, după o încărcare cu cea sfântă ostenire, mă culc la umbra salcâmului în care încă stă cântecul sfărâmat al mierlei ucise cu praştia, atunci...sau mă culc la umbra ciorii care, iată, stă în dreptul soarelui şi mă apără de "răutatea" luminii...şi visez cum vine, deodată cu înserarea, aceea care nu mai vine, cum vine şi sanctifică toate cuiburile din toate aripile tuturor morilor de vânt!"...
Şi încă şi aşa trebuia să-i fi spus: "Gata, e seară, toate se ascund încet-încet, deodată cu lumina. Mă ascund şi eu, ca şi cum aş ieşi din lumina mea, ori ca şi cum lumina ar pleca din afara mea şi ar intra în sâmburele sufletului meu, dacă nu chiar sufletul e sâmbure-mirare, sâmbure-minune, sâmbure-minciună, sâmbure-adevăr. Mă ascund, se ascunde, ne ascundem...şi aşteptăm (unul în altul, ori unul fără altul) să se apropie cea care mă făcea să uit când venea, cea care nu mai vine, deşi îmi amintesc ce trebuia să-i fi spus!"...Să vină şi să-mi şoptească: "Nu trebuie să-mi spui nimic. Este suficient că ţi-ai adus aminte!"...NEC PLUS ULTRA!
