Nea Ion îşi ia un bob-zăbavă şi cată cu ochii spre răsărit. Oare de ce nu se uită spre Apus, dacă Răsăritul i-a sfărâmat tinereţea şi toate rezervele de viitor? Îmi vine să cred că nea Ion Manole priveşte "altfel" (cu alţi ochi şi în alte dimensiuni) locul supliciului său şi al multora dintre flăcăii tocmai de atunci. Sigur că da, nu?… Iată-l, adulmecă văzduhul Siberiei, parcă ar vrea să-l "tragă" pe tot în pieptu-i puţin, din ce în ce mai puţin! Iată-l, îşi face corect semnul crucii… (de trei ori câte trei semne, da?)… şi începe să continue să-şi aducă aminte, şi să ne "cucerească", şi să ne ţină cu sufletul la gură: =Cum e paiul ăsta galben, aşa am ajuns acasă, după cinci ani de "stat" în lagăr… şi după şase ani de mers pe jos, cu sute şi sute de opriri prin satele rare ale Rusiei, pe la diverşi "celaveci" de treabă, din ăştia mai de-ai lui Dumnezeu. Ne opream din cauza rănilor şi bolilor de tot felul. Şi ne mai urmărea (încă) spectrul alienării din barăcile suferinţei... (cum zic, am fost pus să îngrop zeci şi zeci de prizonieri morţi! şi eu, şi badea Ion Mihai din Zimbru, şi Petrică/Petrea Boza din Rădeşti, şi mulţi alţi şi alţi supravieţuitori ne/norociţi! şi cum să nu te ţicneşti? şi cum să nu te miri că mai rezişti? şi cum să nu te înspăimânţi când zvârli ţărână amestecată cu zăpadă peste nişte cadavre de flăcăi? cum să nu te apuce groaza când te gândeşti că poţi fi oricând în locul celui pe care-l "înveleşti cu pământ, să nu-i mai fie frig", cum vorbeau (aproape singuri) paznicii cu mitraliere şi cu suflete şi gloanţe îngheţate pe ţeavă?… nici lacrimi nu mai aveam, să le lăsăm pe moviliţa de lut cu cruce ori fără cruce! ne rugam la cer să ne dea Domnul putere şi să mai putem plânge oleacă peste bulgării umbrelor din groapă!… de multe ori, ne părea rău că nu suntem noi în locul lor, sau împreună cu ei… sau, ehei, ehei, ehei… că nu suntem acasă, acolo, unde am lăsat bătăturile şi părinţii şi copiii şi nevestele şi iubitele!… Eu nu m-am însurat înainte de a pleca "să aduc Basarabia acasă"!… poate m-ar fi aşteptat, şi ar fi fost bine!… poate nu m-ar fi aşteptat, şi…! … şi eu nu am mai găsit părinţii în viaţă! muriseră roşi de dor şi de plâns şi de sărăcie şi de gândul că n-am să mă mai întorc niciodată!… am găsit numai casa asta năpădită de buruieni şi de cucuvele, aproape plecată la vale, înspre râpa care vine de pe Trifa!… Sigur că da!… din sat în sat, şi din om în om, şi din suflet mai bun în suflet mai bun… aşa ne-am târât şi am stat să ne mai oblojim rănile vechi şi, mai ales, rănile mereu proaspete din tălpi!… şi, în rarele momente de aţipire pe câte-o prispă sau pe câte-un "crivat" de om cu milă, visam numai rafale de mitralieră, numai huruit de tancuri, numai flăcăi uscaţi de suferinţă, sub lut siberian!=... (Stai așa!)
Alde bădia Ion (IV) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
