Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (VIII)

Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (VIII)
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Îmi mai zice încă o dată şi o mai aud încă o dată: "Te rog frumos, ia pixul şi scrie pe mine!"... Tac. Nici măcar nu pot şi nu ştiu ce şi cum să răspund acestei rugăminţi. Nu am mai fost pus niciodată în situaţia de a scrie, de a desena litere pe aria unei femei. Şi nici n-am mai auzit că altcineva a fost rugat şi a scris poeme de dragoste pe suprafaţa iubitei, amantei, nevestei, vecinei, (ne)cunoscutei. Şi nici nu ştiu dacă-i bine ori nu-i bine să fac din pielea femeii un manuscris, să fie prima domnişoară manuscrisă din ceste ţinuturi poezeşti, cum zice Nichita Stănescu. De asta n-a vrut cu cerneală! De asta a vrut cu pixul! Cerneala se şterge repede, însă pixul durează mai mult, cel puţin cât durează nişte flori nemuritoare! Nu?... Sigur că da!

Şi, totuşi, în pofida surprinderilor şi temerilor mele, parcă mă tentează să încerc să-i ascult rugămintea, mai ales că nu am publicat nimic, nicăieri, niciodată. Aud din nou: "Te rog foarte frumos, ia pixul şi scrie pe mine! Dacă nu vrei, intru în rochie şi dispar pentru totdeauna! Dacă nu scrii, nu mă mai vezi niciodată!"... Ce să fac? Să n-o ascult? Risc s-o pierd, risc să se îmbrace şi să plece aşa, cum a mai făcut-o şi altă dată, însă a revenit s-o scriu cu cele mai frumoase poezii de dragoste din lumea ei şi a mea... şi să fac din ea prima mea carte de poezie, debutul aşa de mult râvnit încă de când o visam înainte de a o cunoaşte. Şi, acum, iată, mi se oferă şi mi se dăruieşte posibilitatea de a începe, de a porni, de a mă exprima, de a vedea cum arată negru pe alb... (şi ce fel de negru! şi ce fel de alb!)... iar eu mă tot codesc, mă tot fezandez, o fac pe naivul şi pe nepriceputul, nutresc senzaţia că face băşcălie... şi cine ştie cui gândeşte şi cui vrea să-i arate şi să-i "dea" manuscrisele mele (de) pe pielea ei!... Nu?... Sigur că da!

Ea stă gata de scris. Eu stau gata să-mi aduc aminte alt poem de dragoste din Uzina de Metafore Nichita Stănescu: "Ea era frumoasă ca umbra unei idei -/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă,/ a strigăt într-o limbă moartă.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea/ slăvită la ospeţe de barbari.// Ea era frumoasă ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pământ.// (Opere imperfecte)... Nu?... Sigur că da!

Ea stă gata de scris. Eu stau gata de scris pe ea. Noi suntem gata de scris. Eu iau pixul şi încep/încerc să vreau să scriu... pe Aria Femeii din Opera Iubirii. Dar nu ştiu de unde să încep. Şi nu ştiu cum să încep. Oare am eu poeme demne de atâta frumuseţe, de atâta nemurire?... Să vedem!... (Stai să vezi!)

Divina Tragedia, Colecție

NEC PLUS ULTRA, Colecție

Citit 700 ori Ultima modificare Sâmbătă, 20 Aprilie 2024 21:08

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.